Gingasia bumbacului

Am vazut de curand doua montari cu texte de Shakespeare. Pe de o parte, King Lear, foarte aclamat, in regia lui Lev Dodin, spectacol stilat, in alb si negru, cu un Lear tiranic, ale carui fiice sunt cumva victime ale comportamentului patern; Lear parca semana cu Dodin: barba si cap pletos, pana si o esarfa ca aceea care a fluturat, matasoasa, la aplauze, cand regizorul a iesit la rampa, mirosind a parfum fin, no doubt, facand plecaciuni in fata unui public care, daca nu-l cunostea, macar auzise de el.

Pe de alta parte, Romeo si Julieta, venit din Coreea si regizat de Oh Tae-Suk, o poveste adolescentina, saltareata, cu accente folclorice si de caracter national coreean (in materie de costume, dans, cantec, sabii de samurai), dar care surprinde cu extraordinara finete atat esenta general umana a piesei cat si spiritul lui Shakespeare; prima iesire in Anglia a trupei Mokhwa Repertory Company, condusa de Tae-Suk si ai carei membri locuiesc si se antreneaza impreuna in arte martiale (sonmudo), dans clasic corean, dans-teatru cu masti (ta’lch’um) si opereta stil one-man-show (p’ansori).
Desi cele doua puneri in scena nu au nicio legatura vadita una cu cealalta (in afara de faptul ca pornesc de la acelasi autor), am simtit, din momentul in care le-am fost spectator, ca se afla, intr-un fel, la poluri opuse. In plus, contrastul dintre ele mi-a spus ceva anume despre teatru, ceva ce nu am putut defini pana cand nu am citit cartea de memorii a lui Andrei Serban, O biografie. Acolo, intr-un loc, Serban vorbeste despre arta unui singur autor, artistul, a carui personalitate razbate prin toti porii produselor sale, din care el castiga prestigiu si glorie, si arta anonima, creata de un colectiv care “nu lucreaza pentru a-si satisface eul”, ci “participa la ceva mai profund” decat propria persoana a fiecaruia.
Serban are dreptate. Teatrul “de echipa”, in care nu iese nimeni in evidenta in mod special – sau, daca o face, este spre consolidarea sporita a intregului -, are o forta de convingere iesita din comun. Montarea coreeanului sta sa-si iasa din zagazuri. Galgaie de vioiciune, pofta de joc, ritm muzical si dramatic, acuratete tehnica (fiecare muschi, corporal ori vocal, fiecare emotie sau sclipire de inteligenta sunt prezente in ecuatie; mobilitatea din glezne, genunchi, spate, palme, chip, sprancene atinge efectul scontat mai ales in ansamblu, dar o poti admira si pe bucati, in lupta dintre Tibalt si Romeo, care se petrece cu incetinitorul). Nu stii daca ai in fata, indeosebi, un grup de dansatori, de luptatori cu spada, de cantareti, de preoti care oficiaza ori, pur si simplu, de tarani. Se misca lent sau rapid, dar cu usurinta felina, imbracati in voaluri cu croieli asiatice, in culori vii (alb, rosu, verde, albastru), pe talazuri muzical-instrumentale, de tobe sau de voci umane care se aduna laolalta la diverse niveluri si apoi se despart, cu o armonie viguroasa care te infioara. Imi amintesc de betele de bambus si sunetele din Trilogia antica. Uneori, corul reprezinta un singur personaj, alteori este un fundal care propulseaza personajul principal. Se rade mult, cu un fel de inocenta feciorelnica subliniata de ochii mici care se pierd total in pometi, deasupra gurii ajunse pana la urechi, al carei zambet umple fata. Tragicul este atins cu aceeasi simplitate, in bocete asemanatoare cu doinele noastre de jale.
Nu se pierde nicio clipita, lipseste orice fel de “burta”, nu ai timp sa iei seama la tine insuti. Actiunea se desfasoara fulgerator si… se incheie in 100 de minute. Scopul regizorului este sa aduca textul, cat mai mult, in prezent, de aceea modifica spectacolul chiar de la o reprezentatie la alta. Se pare ca (alaturi de alte evenimente artistice petrecute de-a lungul timpului, precum punerea pe piata a unei versiuni de film mut a lui Romeo si Julieta, din 1922, cu mare succes la Seul), una dintre cele mai importante contributii ale acestei montari, in peisajul cultural coreean, a fost resuscitarea lui Shakespeare in constiinta spectatorilor care inteleg, in sfarsit, de ce acest autor proeminent, dar pierdut in negura vremii, le este contemporan. Cel mai minunat episod din spectacol, care uneste pudoarea adolescentina a personajelor lui Shakespeare cu aceea (macar aparenta) asiatica, este scena de dragoste dintre Romeo si Julieta, in noaptea dinaintea plecarii lui Romeo in exil. Scena este acoperita de un cearsaf imens, alb, ca un pat imaculat de nunta pe care sta asezata proaspata mireasa, in asteptarea mirelui (mai tarziu, in scena mortii, cearsaful alb este inlocuit cu unul rosu, iar rochia alba a Julietei, cu una rosie). Asternutul lilial devine un fel de loc de joaca pentru cei doi, care se vaneaza reciproc, rostogolindu-se pe intreaga suprafata a scandurii; cu cat doresc mai mult sa ajunga unul la altul, cu atat se infasoara mai inextricabil in faldurile de bumbac, iar eliberarea din inchisoarea de panza are loc doar o data cu aparitia diminetii. Stangacia si comicul acestei scene nu lasa loc niciunei urme de promiscuitate, de “intelegeti dumneavoastra” ori de maniere imprumutate de la Vestul decadent.
Chiar daca se doreste a fi adusa in prezent, productia lui Oh Tae-Suk este un amestec de traditii si gingasie demodata, insa nu desueta. Nu se intoarce inapoi in trecut, ci la niste valori importante, din pacate de mult uitate. La esenta din teatru, arta si viata, in general. In timpurile acelea vechi, spune regizorul in programul de sala, “daca intalneai un strain calatorind tarziu, in noapte, il invitai in casa, ii ofereai cea mai buna camera si-i dadeai o masa copioasa”; tot atunci, se mai gasea cate o bunicuta care sa lase pe camp cartofi neculesi, pentru cartite, ori sa dea de mancare la pasarile cerului. “Daca vedeai un invatator apropiindu-se, te opreai din lucru, alergai la eL, ii dadeai binete si il intrebai daca a mancat. Pentru nimic in lume nu ai fi pasit pe umbra unui invatator.”
Nu stiu de ce, aceste valori dezgropate, spre care se indreapta Tae-Suk si Mokhwa Repertory Company, sunt ceea ce mi-a ramas in memorie, cu precadere, din montarea coreeana. Nu “prestatia” directorului de scena ori a vreunui actor anume. Poate doar ritmul atins de intreaga trupa, care pare sa-si fi potrivit respiratia dupa niste vibratii ancestrale.

Londra, februarie 2007