Grădina Scufa/ de Emanuel Bădescu

În ultimul an al domniei lui Caragea se înființa lângă bariera Târgului de Pământ o grădină publică, probabil prima din oraș. Situată pe malul drept al Dâmboviței, în imediata vecinătate a domeniului marelui boier Ion Câmpineanu, avea o suprafață pătrată de aproximativ 5 hectare. Așa cum o descrie Harta Blaremberg, în anul 1842 în mijlocul ei era un rond din care porneau sau ajungeau șase alei drepte ca niște raze.

Ținând seama de aprecierile profesorilor Vintilă Mihăilescu și C.C. Giurescu, partea vestică a orașului era, la începutul secolului al XIX-lea, un crâmpei din falnicul Codru al Vlăsiei, prin urmare și copacii grădinii lui Scufa trebuie să fi fost impunători. Locul aparținuse vornicului Radu Golescu, din averea căruia Ioan Gheorghiu Scufa, grec de obârșie, se înfruptase fără odihnă încă din vremea domniei nefericitului Hangerli, când marele vornic i-a vândut 11 stânjeni din locul ce-l avea lângă vechea Curte Domnească. Documentele vorbesc răspicat despre vânzările de imobile și pământuri către acest zaraf, care plătea repede și se întărea cu zapise amănunțite, întocmite în limba greacă, adică pe înțelesul stăpânirii, ce-l scuteau de griji în caz de judecată.

Un om priceput acest Scufa. Partea paradoxală a râvnei boierului argeșean în înstrăinarea averii sale a constituit-o testamentul din noiembrie 1825, prin care interzicea fiilor să vândă ceva, oricât de neînsemnat, din bunurile moștenite! Oricum, de la conacul de pe deal, numit Belvedere și până la Golești, unde încropise o școală de muzică pentru feciorii robilor de pe moșie, caleașca mergea, cale de cinci poște, numai pe pământurile sale…

De altfel, chiar la marginea Bucureștilor, astăzi de la statuia ce-l reprezintă pe el și pe cei patru fii de pe bulevardul Dinicu Golescu și până la capătul mahalalei Crângași, se întindea uriașa grădină Belvedere, fragment din Codrul Vlăsiei, micșorată mereu din 1827 și ajunsă, prin căsătorie, în posesia familiei Grant. Prin urmare, ce obținuse Scufa de la marele boier reprezenta un mărunțiș.

Cine a fost acest negustor, sudit rus, a reușit să încropească din documente profesorul George Potra. Venise probabil în timpul domniei lui Mavrogheni, prietenul grecilor și dușmanul de moarte al fanarioților. Aici, în București, a legat prietenie cu poetul Righas, poet aromân favorit al voievodului. Obținând, mulțumită înaltei protecții, succese în afaceri, a câștigat și încrederea unor mari boieri, precum Dinicu Golescu sau Constantin Dudescu. Profesorul Potra aprecia că se mai apropiase de Santo farmazonul și de arhimandritul Diceu, ambii membri ai Eteriei, societatea secretă ce milita pentru reconstruirea Imperiului Bizantin. Nu-i exclus ca Scufa să fi fost inițiat ca eterist în Odessa, unde călătorea des în interes de afaceri. Se știe că în orașul abia înființat de ducele de Richelieu se regenerase Eteria sub conducerea lui Ioan Capodistria și că acolo se adunau creștinii eteriști din Balcani, greci, aromâni, bulgari, sârbi și albanezi.

Poate că și grădina lui de la capătul orașului, ascunsă de ochii lumii și ai poliției, a servit unor întâlniri secrete a numeroșilor eteriști din București. Sigur este că vreo trei decenii a fost un loc de petrecere pentru bucureșteni, neocolit de Anton Pann, de Nicolae Filimon, de boieri mari și mici, de domnitori. O litografie după un desen de Auguste Raffet, datat 16 iulie 1837, îi prezintă pe soldații și ofițerii – nu muzicienii! – Regimentului 2 înlănțuiți în horă. Taraful va fi fost al lui Ochi Albi. De față fiind și Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, presupun că la hora din Grădina Scufa a participat și tânărul prinț Anatol Demidoff, în serviciul căruia se afla Raffet. Ion Heliade Rădulescu afirma că domnitorul Al.Dim. Ghica a avut tot acolo o întrunire secretă cu membrii Adunării Obștești care se opuneau actului adițional la Regulamentul Organic, scris de ruși în numele românilor și care conferea Rusiei calitatea de Putere Protectoare.

Câțiva ani mai târziu, acolo vor fi ținuți, sub supravegherea fanaticului actor și profesor Costache Aristia, arestații antipașoptiști. Posibil ca, nu multă vreme după 1848, în orice caz înainte de anul 1852, când a apărut Harta Borroczyn în patru planșe, grădina a fost incorporată de Ion Câmpineanu la domeniul său, confirmându-se afirmația lui Nicolae Filimon: „grădina Scufa a fost cumpărată mai târziu de Câmpineanu”.  Viitorul nu s-a sinchisit nici de marele boier, nici de proprietatea lui. În 1878 „locul Câmpineanului” a devenit „Manutanța Armatei”, iar după canalizarea Dâmboviței în 1880-1883, pe zona nordică a Grădinii Scufa, cât și în locul Livezii lui Bellu de la fosta Barieră a Podului de Pământ, sibianul Ferdinand Lessel a ridicat o mare fabrică de mobilă, primele ateliere datând din anul 1874. Distrusă parțial de bombardamentele americano-britanice din aprilie 1944, ea va funcționa, naționalizată, lângă un mare depozit de lemne până în 1975, dacă nu mă înșeală memoria. În completare, trebuie spus că pe porțiunea sudică a fostei grădini s-a construit în epoca lui Dej complexul studențesc Grozăvești.