Grădina uitată/ de Kate Morton

Kate Morton s-a născut în 1976 în Australia. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, pentru ca mai târziu să frecventeze Royal Academy of Dramatic Arts din capitala Marii Britanii. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. S-a înscris la University of Queensland. Primul său roman, Casa de la Riverton (The House of Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie și Statele Unite, fiind tradus ulterior în peste treizeci de țări. A fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2007 în Marea Britanie și de New York Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2008 în Statele Unite ale Americii. Cel de-al doilea roman al său, Grădina uitată(The Forgotten Garden,2008), a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia și a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului în Marea Britanie.În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, The Distant Hours.

În noaptea în care împlinește douăzeci și unu de ani, Nell O Connor află un secret care îi va schimba definitiv viața. Peste câteva zeci de ani, ea pornește în căutarea adevăratei sale identități, într-o călătorie care are drept punct final un conac ciudat, despre care se crede că ar fi bântuit, Blackhurst, cândva proprietatea familiei aristocrate Mountrachet.

La moartea lui Nell, nepoata ei, Cassandra, intră în posesia unei moșteniri neașteptate. Conacul Blackhurst și grădina sa uitată încep să dezvăluie treptat din secretele familiei Mountrachet, dând la iveală legătura dintre cele trei femei, aparținând unor generații diferite, ale căror destine excepționale se continuă unul pe celălalt.

Grădina uitată va apărea la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, în traducerea Sînzianei Dragoș.

La o cotitură bruscă, Eliza se trezi azvârlită în portiera tare și rece. Sculată din somn, îi trebui câtva timp să se dumirească unde se afla, de ce era singură într-o trăsură întunecată, purtată spre un destin necunoscut. Treptat, începură să-i revină în minte fragmente ale întâmplărilor de mai devreme: căutările misteriosului ei unchi, fuga din ghearele Binefăcătoarelor doamnei Swindell, domnul Mansell… Șterse cu palma aburul de pe geam și se căzni să vadă afară. De când se suise în trăsură, alergaseră zi și noapte, oprindu-se doar cât să schimbe caii, iar acum era din nou întuneric. Adormise, cu siguranță, dar nu-și dădea seama când.

Ploaia se oprise și pe sub norii joși se zăreau primele stele. Lămpașele trăsurii nu puteau face față întunericului dens de pe câmp, tremurând în hurducăturile drumului cu hârtoape. În lumina slabă și umedă, Eliza văzu umbrele unor copaci înalți, cu ramurile negre profilate pe cer, și niște porți uriași de fier. Intrară într-un tunel de mărăcinișuri înalte și roțile se cufundară în șanțuri, aruncând trombe de noroi în geamuri.

În tunel era beznă, mlădițele erau atât de dese că nu lăsau înăuntru nici urmă a înserării. Eliza își ținea respirația, așteptând să fie încredințată celor de la conac. Așteptând să dea cu ochii de ceea ce urma cu siguranță să apară: Blackhurst. Își auzea inima bătându-i în piept, nu o vrăbiuță, ci un vultur cu aripi mari și puternice, care i se zbătea în piept.

Și dintr-odată a apărut. O clădire de piatră atât de mare, cum Eliza nu mai văzuse până atunci. Mai mare chiar decât hotelurile din Londra de unde intrau și ieșeau filfizonii. Era învăluită într-un abur întunecat, înconjurată de copaci înalți cu ramurile îngemănate. Lumini galbene pâlpâiau la ferestrele de jos. Oare aceasta să fie casa?

O mișcare i-a atras privirea către o fereastră de la etajul de sus. Un chip retras, albit de lumina lumânării privea în curte. Eliza s-a tras mai aproape de geamul trăsurii ca să vadă mai bine, dar chipul a dispărut.

Trăsura a ocolit clădirea, roțile de metal hurducându-se mai departe pe pietre. După ce a trecut pe sub un arc de piatră, trăsura s-a oprit cu o ultimă zdruncinătură.

Eliza rămase nemișcată, așteptând, pândind și întrebându-se dacă ar fi trebuit să se dea singură jos din trăsură și să încerce să intre în casă.

Portiera s-a deschis brusc și domnul Newton, ud leoarcă, deși avea o haină de ploaie, îi întinse mâna.

― Haideți, domnișoară, că am întârziat deja! N-avem vreme de pierdut.

Eliza apucă mâna întinsă și sări pe scărița trăsurii. Cât dormise, o luaseră înaintea ploii, dar acum cerul părea că se răzbună. Nori mari și negri se lăsau spre pământ grei de ploaie, iar aerul de sub ei era împânzit de ceață. Dar o altfel de ceață decât cea de la Londra: rece, mai puțin slinoasă, mirosind a frunze și apă. Se auzea și un zgomot și nu-și dădea seama de unde venea: pleosc… pleosc… pleosc…

― Ați întârziat. Stăpâna o aștepta pe fată la două și jumătate.

În pragul ușii aștepta un bărbat îmbrăcat aproape ca un domn. Și chiar vorbea ca domnii, dar Eliza își dădu seama totuși că nu era unul dintre ei. Îl dădea de gol ținuta țeapănă, vehemența cu care ținea să-și arate superioritatea. Dacă s-ar fi fost născut așa, nu ar fi avut de ce să se străduiască atât s-o dovedească.

― N-am avut ce face, domnule Thomas, a spus Newton. Vremea a fost groaznică tot drumul. Am avut noroc că am ajuns până la urmă, cu apa Tamarului care a crescut atât de mult.

Domnul Thomas rămase însă neînduplecat, închizând cu zgomot capacul ceasului de buzunar.

― Stăpâna este foarte nemulțumită. Sigur o să te cheme mâine la ea.

― Da, domnule Thomas, fără îndoială, răspunse vizitiul cu acreală.

Domnul Thomas s-a întors apoi s-o privească pe Eliza, strâmbându-se de scârbă.

― Asta ce mai e?

― Fata, domnule, mi s-a spus să o aduc aici.

― Da’ asta nu e fată!

― Ba da, domnule!

― Da’ părul, hainele…

― Eu am făcut doar ce mi s-a spus, domnu’ Thomas. Dacă aveți alte întrebări, vă sfătuiesc să i le puneți domnului Mansell. El a fost cu mine când am luat-o.

Aceasta păru să-l domolească oarecum pe domnul Thomas, care slobozi un oftat printre buzele strânse.

― Ei, dacă domnul Mansell a fost mulțumit….

― Atunci, dacă nu mai am nimic de făcut, o să duc caii la grajd, a spus vizitiul.

Pentru o clipă, Elizei îi veni să fugă după domnul Newton și după caii lui, să-și caute adăpost în grajd, pitită în trăsură și să-și croiască apoi cumva drum înapoi spre Londra, dar, când se uită după el, dispăruse deja în ceață și se pomeni singură.

― Haide, i-a spus domnul Thomas.

Înăuntru era rece și umed, deși cu mult mai cald și mai uscat decât afară. Eliza îl urmă pe domnul Thomas printr-un hol mic, încercând să nu tropăie pe dalele de piatră. Mirosea puternic a carne friptă și Eliza își simți stomacul tresărind. Când mâncase ultima oară? Un blid de supă la doamna Swindell cu două zile în urmă și o bucată de brânză cu pâine date de birjar cu multe ceasuri în urmă… Își simți buzele uscate de foame.

Mirosul deveni și mai puternic când străbătură bucătăria uriașă, plină de aburi. Câteva servitoare și o bucătăreasă grasă se opriră din sporovăială uitându-se la ei, ca să izbucnească, agitate, din nou, imediat ce trecură mai departe. Elizei îi venea să plângă gândindu-se că este atât de aproape de mâncare și-i lăsa gura apă de parcă ar fi înghițit un pumn de sare.

La capătul holului, o femeie slabă, cu chipul împietrit de atâta severitate, apăru de după o ușă.

― Aceasta este nepoata, domnule Thomas? a întrebat, uitându-se de sus la Eliza.

― Da, doamnă Hopkins.

― Ești sigur că nu e vreo greșeală?

― Din păcate, nu, doamnă Hopkins.

― Aha, continuă ea trăgând încet aer în piept. Chiar se vede că vine de la Londra.

Eliza își dădu seama că asta nu era ceva de laudă.

― Așa e, doamnă Hopkins. Mă gândeam că n-ar fi rău să i se facă o baie înainte de a fi prezentată.

Buzele doamnei Hopkins se strânseră și scoase un oftat apăsat.

― Deși sunt de acord cu dumneata, domnule Thomas, mi-e teamă că nu mai este timp. Dânsa ne-a reproșat deja că a așteptat mai mult decât se cuvine.

Eliza se întreba cine o fi dânsa.

Când spuse cuvintele acestea, doamna Hopkins păru cuprinsă de agitație și își netezi iute fusta și așa foarte netedă.

― Fata trebuie dusă în salon. O să vină și dânsa imediat. Între timp, o să pregătesc baia, să încercăm să-i scoatem o parte din jegul ăla de Londra înainte de cină.

Deci totuși va primi ceva de mâncare, se gândi Eliza ușurată.

Din spate se auzi un chicotit și, când se întoarse, Eliza văzu un cap cârlionțat dispărând la loc în bucătărie.

― Mary! a strigat doamna Hopkins, alergând după servitoare. O să te trezești într-o bună dimineață că ți s-a lungit o ureche, dacă tot tragi cu ea pe la colțuri…

La capătul holului se aflau niște scări înguste care urcau răsucindu-se către o ușă de lemn. Domnul Thomas o luă iute înainte, iar Eliza îl urmă, intrând într-o încăpere mare. Podelele erau acoperite cu dale mari de piatră deschisă la culoare și din centru se înălța o scară impunătoare. De tavanul înalt atârna un candelabru ale cărui lumânări împrăștiau o lumină slabă.

Domnul Thomas traversă încăperea și se îndreptă către o ușă vopsită într-un roșu aprins. Făcu o mișcare cu capul și Eliza înțelese că trebuia să-l urmeze. Se uită în jos la ea, cu buzele palide fremătând, făcând să i se încrețească pielea feței.

– Stăpâna, mătușa ta, va coborî să te vadă în câteva clipe. Ai grijă cum vorbești cu dânsa, să-i spui doamnă, dacă nu-ți cere ea să-i spui altfel.

Eliza încuviință din cap. Dânsa era deci mătușa ei.

Domnul Thomas continua s-o privească, clătinând din cap.

― Da, îmi dau seama că semeni cu maică-ta. Oi fi tu o vagaboandă, fără îndoială, dar o văd și pe ea în tine.

Eliza n-a mai avut vreme să se bucure că semăna cu mama, că se auzi un zgomot în capul scării celei mari. Domnul Thomas s-a oprit, îndreptându-și spatele. O îmboldi ușor și ea păși într-o încăpere mare cu tapet stacojiu și cu un foc puternic trosnind în șemineu.

Pe măsuțe pâlpâiau lămpi de petrol dar încăperea era prea mare ca să poată fi luminată cum se cade. Întunericul foșnea prin colțuri, pe lângă pereți se foiau umbre, de colo-colo…

Din spate se auzi un zgomot și ușa se deschise din nou. O pală de aer rece a făcut focul să trosnească, azvârlind umbre zdrențuite pe pereți.

Eliza s-a întors, înfiorată.

În prag se afla o femeie înaltă și subțire, cu trupul alungit ca o clepsidră. Rochia lungă, din mătase albastră, îi era strânsă pe trup.

Un câine uriaș – mai degrabă un ogar – stătea lângă ea, trepădând din picioarele lungi, amușinându-i poalele rochiei. Din când în când își înălța capul noduros și și-l freca de mâna ei.

― Domnișoara Eliza, anunță domnul Thomas, care intrase grăbit în urma ei și rămăsese drept, în picioare.

Femeia nu răspunse, ci o privi atent pe Eliza. A rămas tăcută o clipă, apoi buzele ei împietrite s-au deschis și a spus cu o voce tăioasă:

― Trebuie să vorbesc cu Newton mîine. A adus-o mai târziu decât trebuia.

Vorbele îi erau atât de rare și sigure, încât Eliza le simți conturul colțuros.

― Da, doamnă, spuse Thomas cu obrajii îmbujorați. Să aduc ceaiul? Doamna Hopkins tocmai a….

― Nu acum, Thomas, a spus ea, fluturându-și mâna fină, fără să se întoarcă. Ar trebui să știi măcar atîta lucru. E prea târziu pentru ceai.

― Da, doamnă.

― Închipuie-ți că s-ar auzi că la conacul Blackhurst s-a servit ceaiul după căderea serii…spuse ea cu un râs tăios. Acum o să așteptăm cina.

― În sufragerie, doamnă?

― Dar unde în altă parte?

― Două tacâmuri, doamnă?

― Mănânc singură.

― Și domnișoara Eliza, doamnă?

― Dați-i o cină ușoară, spuse mătușa, trăgând puternic aer în piept.

Eliza simți cum îi ghiorăie stomacul. Dă, Doamne, să fie și un pic de carne caldă!

― Foarte bine, doamnă! răspunse domnul Thomas, făcând o plecăciune și părăsind camera.

Ușa se închise posac în urma lui.

Mătușa trase din nou îndelung aer în piept și clipi către Eliza.

― Vino mai aproape, copilă, să mă uit la tine.

Eliza făcu întocmai, apropiindu-se de mătușa ei și rămase în picioare, încercând să-și domolească răsuflarea, care tot mai iute.

Privită de aproape, mătușa era frumoasă. Era genul acela de frumusețe care se reflecta în fiecare trăsătură în parte, dar care se risipea oarecum în ansamblu. Chipul îi părea scos dintr-un tablou, avea pielea albă ca zăpada, buzele sângerii, ochii de un albastru deschis. Când o priveai în ochi parcă te uitai într-o oglindă în care se reflecta lumina. Părul negru era neted și lucios, dat pe spate și prins în vârful capului.

Privirea mătușii se opri pe chipul Elizei și pleoapele ei părură că tremură ușor. Îi ridică bărbia cu degetele ei reci, să o vadă mai bine. Neștiind încotro să se uite, Eliza o privi drept în ochi, fără nici o expresie. Câinele uriaș stătea lângă stăpână, suflând cald și umed peste brațele Elizei.

― Sigur, a spus ea în cele din urmă, de parcă răspundea la o întrebare nepusă, apăsând îndelung s-ul, în timp ce colțul gurii i se mișca nervos. Semeni cu ea, la dimensiuni mai mici, dar ești ea întreagă.

Se cutremură ușor când ploaia lovi în geam. Vremea rea îi ajunsese, în fine, din urmă.

― Să sperăm că nu-i semeni și la fire! O să avem grijă să stârpim orice pornire…

Eliza se întreba despre ce fel de pornire o fi vorba

― Mama mea…

― Nu, se răsti mătușa, ridicând o mână. Nu! urmă ea, ridicându-și degetele la gură, sugrumându-și buzele într-un zâmbet subțire. Mama ta a făcut de rușine numele familiei. I-a umilit pe toți cei ce trăiesc în casa aceasta. Aici nu i se pomenește numele. Niciodată. Aceasta este prima și cea mai importantă condiție a șederii tale la conacul Blackhurst. Înțelegi?

Eliza și-a mușcat buzele.

― Înțelegi? repetă mătușa cu vocea străbătută de un tremur neașteptat.

Eliza dădu ușor din cap, a mirare, mai degrabă, decât a încuviințare.

― Unchiul tău este un gentleman care își cunoaște responsabilitățile.

Privirile mătușii scăpărară către un portret de lângă ușă, al unui bărbat între două vârste, cu părul roșcat și o figură de vulpe. În afara părului roșu, nu semăna deloc cu mama Elizei.

― Trebuie să-ți dai seama cât de norocoasă ești. Să te străduiești din răsputeri, și-ntr-o bună zi poate ai să meriți generozitatea unchiului tău.

― Da, doamnă, a răspuns Eliza, amintindu-și ce îi spusese domnul Thomas.

Mătușa se întoarse și trase de un mic șnur din perete.

― Scuzați-mă, doamnă, îndrăzni Eiza să zică încet, înghițind în sec. O să-l văd și pe unchiu’?

Mătușa ridică o sprânceană, făcând ca fruntea să i se brăzdeze de riduri fine, care dispărură din nou, reluându-și înfățișarea de alabastru.

― Soțul meu e plecat în Scoția, unde fotografiază catedrala Brechin. Nu se întoarce până mâine.

Se apropie de Eliza, care-i simți încordarea trupului.

― Deși ți-a oferit găzduire, unchiul tău este foarte ocupat, e un om important, care nu își pierde timpul cu copiii! a spus ea, strângându-și buzele atât de tare că i se albiră. Să te ferești din calea lui. Ți-a făcut destul bine că te-a adus aici, să nu-ți dorești mai mult. Ai înțeles? a întrebat ea cu buzele tremurând. Ai înțeles?

Eliza scutură iute din cap. Apoi, din fericire, ușa se deschise și apăru din nou domnul Thomas.

― Ați sunat, doamnă?

― Copilul ăsta trebuie spălat bine, a spus ea cu ochii încă la Eliza.

― Da, doamnă, doamna Hopkins a și pregătit apa.

Mătușa se cutremură.

― Să pună și niște carbol. Sau altceva mai tare, să scoată mizeria asta de Londra. Poate o scoate tot răul ce mi-e teamă că zace în ea, urmă ea în șoaptă, ca pentru sine.

Grădina uitată va apărea la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, în traducerea Sînzianei Dragoș