Grația și dis-grația adevărului/ de Constantin Stan

Am învățat târziu, foarte târziu să mint. Copil fiind, mi s-au dat nenumărate prilejuri de a minți, dar fie mă încăpățânam să tac, fie spuneam pe nerăsuflate ceea ce știam, ce se petrecuse și cu asta viața mea devenea mai ușoară: scăpam. Cel mult urma o pedeapsă care, în copilărie, însemna interdicția de a ieși o vreme din curte.

Și nu știu cum se făcea că tocmai atunci viața palpita de aventură, iar eu eram nevoit să o trăiesc doar privind-o printre șipcile gardului: ce partide palpitante de țurcă se încingeau tocmai fără mine, ce finale de fotbal interstrăzi aveau loc tocmai când eram eu pedepsit, ce zile toride îmi pârjoleau viața numai gândindu-mă la lacurile din apropierea cartierului, în care se bălăceau toți din gașcă, ce ninsori se abăteau și ce zăpezi se pierdeau de pomană! Sufeream ca un câine alungat de stăpâni, dar nu mă învățam minte. Viața de după pedeapsă era și mai frumoasă, și mai palpitantă!

Prima dată am mințit pentru că un altul avea nevoie de minciuna mea. Nu vorbesc de acele minciuni la care nu am vrut să iau parte copil fiind: mama, asemenea altor părinți, mă povățuia mereu să nu mint, dar uita de povețele ei și mă mai îndemna uneori, când o vecină era prea insistentă în a o chema din casă, “Spune-i că nu sunt acasă!”
Într-o vară, ne-am trezit că în “colțul” nostru de cartier apăruse un intrus. Adică unul pe care nu-l cunoșteam, nu știam ce hram poartă, dacă știe să joace fotbal sau îl vom pune doar în poartă – acolo stăteau grașii, neîndemânaticii, ăia de-aveau două picioare stângi -, dacă va putea să meargă cu noi la furat cireșe, mere și struguri de la țăranii de dincolo de pădure ori îl vom pune “să țină de șase”.

Nu era nici mare, nici mic, nu era altfel îmbrăcat decât noi – pantaloni scurți și maieuri. Singurul lui element insolit era tenul închis, dar sigur nu era țigan. Aveam cu toții nas la așa ceva, deși nu făceam discriminări și jucam fotbal de-a valma, îi miroseam repede. Cu ei eram degrabă prieteni, cu ele, nu: legile lor aspre le interziceau să vină la plajă, adică să stea despuiate alături de noi, să se joace cu noi de-a prinselea sau alte jocuri care impuneau atingeri fizice. Plus că la 12-13 ani ne cam făceau să ne uitam în altă parte, pentru că pe sub bluzele de școală sau înflorate tresăltau niște ghemotoace ca mingile noastre de cauciuc. George – așa îl chema pe măsliniul intrus – s-a apropiat pas cu pas de noi doar asistând. Nu a intrat la miuțe, nu s-a dezbrăcat pe baltă, nu a jucat nici volei și nici tenis de masă la lumina becului cam chior de pe stradă.
Ne-a prins pe picior greșit într-una dintre serile târzii când nu ne dădeam duși spre casă deși eram rupți de oboseală, și ne-a turnat o poveste a copilăriei lui cu părinți conți în Spania, cu păsări colibri și mări nesfârșite, cu ținuturi îndepărtate și exotice în care va ajunge iarăși cât de curând.

Nu știu ce anume l-a făcut să creadă că în fantaziile lui, altfel demne de toată mila, va găsi în mine un aliat. Cum toți ceilalți începuseră să mormăie cam amenințător, pentru că simțeau că sunt luați de proști, a aflat argumentul suprem: “Doar el mai știe – și m-a indicat pe mine -, pentru că numai lui i-am arătat pozele mele din copilărie!”
Cele câteva secunde în care a trebuit să iau o hotărâre au fost cele mai lungi și mai chinuitoare din viața mea de până atunci. Ce mi-a trecut atunci prin cap ar necesita sute de pagini. Important e că am zis foarte ferm: “Da, așa e, e prinț d-ăla adevărat din Spania!”
Atunci am mințit pentru prima oară. Apoi, am mai mințit de multe ori. Niciodată, dar absolut niciodată, în folos propriu. De fiecare dată pentru că altcineva avea mai degrabă nevoie de o minciună decât de adevăr.
D-aia să mă fi apucat eu de literatură?

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.