Grecia este, de facto, în default. Dar cine a adus-o aici?

“Aducătorii de frică” au o lungă tradiție în istoria politicii, scrie Seeking Alpha, un portal de analiză a piețelor financiare. Henry Paulson, fost președinte al Goldman Sachs, una dintre cele mai influente și totodată blamate bănci din SUA și secretar al Trezoreriei americane, este un expert în propovăduirea fricii. El a convins Congresul că SUA vor avea nevoie de legea marțială dacă nu demarează urgent un program de aproape 1.000 de miliarde de dolari prin care să fie finanțată industria bancară “de cazinou”.

Cei care avertizează asupra sacrificiilor drastice ale Greciei, asupra efectelor pe care le-ar avea ieșirea acestui stat din zona euro, sunt de asemenea propovăduitori ai fricii. Grecia este deja în default, dar “de facto”, nu oficial. Statul elen și diversele bănci care-i permit să se împrumute se mențin la suprafață datorită taxelor și valorii furate a euro, care vine din devalorizarea banilor populației.

Programele de bailout nu sunt proiectate pentru a salva Grecia, ci bancherii, de efectele rețetelor de business pe care le-au creat. Principala diferență între un default de facto și unul oficial este că marea parte a costurilor se mută de pe umerii bancherilor de cazinou pe cei ai guvernelor. Băncile caută adăpost față de consecințele imprudențelor și, pentru a primi protecție, spun povești despre difi­cul­tățile cu care s-ar confrunta oamenii obișnuiți dacă băncilor nu li se va permite să facă ceea ce vor.

Unii lideri din Germania încep să-și dea seama că Grecia este o groapă fără fund. Ei încep să înțeleagă că un default transparent este cel mai eficient medicament pentru statul elen și pentru toată lumea. Cei care se opun nu sunt aceia care au acceptat deja reducerea cu 70% a datoriei grecești pe care o dețin. Din contră, dealerii produselor bancherilor de cazinou caută cu disperare evitarea default-ului care i-ar pune la plată. Acea parte a industriei bancare de cazinou care a emis asigurări de zeci de miliarde de dolari împotriva default-ului grec sub forma CDS-urilor contează pe BCE, FMI și alte instituții financiare internaționale, asupra cărora au influență substanțială, pentru a preveni intrarea în incapacitate de plată.

Pentru contribuabilii germani, francezi, olandezi, finlandezi, britanici sau americani (prin intermediul FMI), dar și pentru cei greci, ar fi mai bine dacă Grecia întră într-un default controlat. Teama de devalorizarea monedei este exagerată. Islanda a intrat în incapacitate de plată. Moneda i s-a prăbușit ca un bolovan, așa cum ar face și noua drahmă. Dar trei ani mai târziu Islanda este în proces de recuperare. Islanda a primit împrumuturi mari de la FMI cu care și-a acoperit necesitățile de bază. Industria puternică de pescuit și revenirea exporturilor ajută islandezii să-și plătescă datoriile. Spre deosebire de Islanda, având în vedere cura de asuteritate la care s-a angajat, Grecia nu-și va reveni niciodată.

Căderea abruptă a coroanei islandeze a permis creșterea exporturilor. Grecia are și ea exporturi valoroase, inclusiv de pește prins în Mediterana, și, în plus, o flotă maritimă de marfă de invidiat. Veniturile industriei mari­time sunt denominate în dolari, dar costurile ei vor fi în drahme. Grecia este, de asemenea, cel mai mare exportator de măsline și fructe din Europa și are o industrie colosală a turismului care este sugrumată de costurile pe care le cere statutul de membru al zonei euro.

Cui îi este mai bine, grecilor din zona euro sau Islandei, care nu a adoptat moneda unică europeană? Perspectivele grecilor în zona euro sunt sumbre. Statul elen are în față ani de scădere economică, chiar dacă reușește să atragă noi fonduri externe. Grecia n-ar fi trebuit să fie niciodată membru al zona euro. A intrat în uniunea monetară prin fraudă, asistată de două dintre cele mai mari bănci americane.

Renunțarea la euro ar cauza dificultăți economice enorme, însă acestea vin adesea odată cu marile schimbări. Dar dureri și mai mari vor veni după ce Grecia va implementa tot ceea ce-i cer finanțatorii externi.