Greenaway (6)

Daca trecem peste 8 1/2 Women – si bine am face: este cel mai prost film al sau! -, ultima contributie notabila a lui Peter Greenaway la istoria cinematografului sau este acest ciclu The Tulse Luper Suitcases, deja-incheiat (I – The Moab Story; II – Vaux to the Sea; III – From Sark to Finish); este poate cantecul de lebada al Cinematografului “asa cum il stim”, combinat cu tignalul de trambita al “cinematografului” asa cum il vede P.G.! Iar felul cum il vede el nu mai seamana cu ceea ce stiam…

N-are sens sa urmarim, aici, modul in care Greenaway deturneaza o arta (in care nu mai crede). Mai interesant mi se pare altceva: sa urmarim felul in care acest – la origine – artist vizual produce un “obiect estetic” hibrid, decurgand din obsesiile sale formale anterioare si aglutinand, progresiv, sugestiile unei practici artistice care s-a modificat substantial in rastimpul ultimelor patru decenii. Caci The Tulse Luper Suitcases trimite, inca din titlu, nu doar la mania tipic greenawayana a stocarii, fisarii si compartimentarii – latura sa baroc-postmoderna -, ci si la un discurs vizual deloc marginal in clipa de fata: acela care combina dezinvolt instalatia cu fotodocumentarea sa arhivistica, totul culminand in produse “de ultima generatie” (de tip DVD sau iPod) care permit, uneori, o e-configurare interactiva.

Greenaway scoate, de fapt, cinematograful (implicit, cinematograful sau) din zona anchilozata a vizionarii de tip “sala de cinema” (cu dispozitivul ei rigid-“muzeal”), mutandu-l intr-un spatiu de tip “expozitie” – sau, si mai bine, intr-unul atipic si atopic: cel virtual. “Instalatiile” sale (caci asta sunt, intr-o prima instanta!) se dematerializeaza, astfel, devenind “biti” ai unui “display” accesabil de oriunde. Ceea ce facea concretetea unei practici artistice pana nu de mult “de avangarda” se transforma in simpla informatie impalpabila, “forwardand” experienta estetica intr-o virtualitate global-democratica (teoretic, cel putin!). Greenaway devine, astfel, un caterer de a??arta plus noua tehnologie” – care este, abia astfel, intr-adevar “de avangarda”.

Demersul sau – din acest punct de vedere – este mult mai semnificativ pentru istoria (si teoria) Vizualitatii decat pentru, cum spuneam, aceea a Cinematografului sau – chiar – a artelor vizuale asa cum s-au constituit ele pana in acest moment. Caci, daca Cinematograful este o arta direct, “ombilical” legata de tehnologie, iar artele contemporane, post-Pictura, Sculptura s.a.m.d., tind tot mai mult sa se lege, la randul lor, de tehnologie, practica recenta a lui Greenaway pare sa fie tot mai constienta de impactul major al progresului tehnologic asupra a ceea ce vezi. Intr-un fel arata Pictura inainte de inventarea Fotografiei, intr-un fel arata Fotografia dupa inventarea Cinematografului si – pe cale de consecinta – intr-un fel arata Cinematograful dupa aparitia computerului. Paradoxal, ceea ce constituia “avangarda” artelor vizuale (practica happening-urilor, a instalatiilor si performance-urilor) va fi devenit, deja, “preistorie” in prezentul graficii pe computer, al “morphing”-ului si al interactivitatii… “Ceea ce vezi” a fost, cat se poate de perceptibil, influentat de toate aceste progrese tehnologice; astazi, chiar si cel mai inexpert dintre adolescentii obisnuiti cu jocurile video este mai determinat & motivat vizual decat cel mai rafinat dintre criticii de arta! Aceasta accelerare a binomului Ochi-Tehnologie a creat, deja, comportamente “de nisa”, in care lucrurile se judeca in functie de etica “peer-2-peer” mai degraba decat in functie de ierarhii traditionale de competenta.

Greenaway este bine “pozitionat” pentru a tine pasul cu acest nou tip de comportament. Dar exista un risc: ca propunerile sale – redevabile, totusi, unor “ticuri” formale elitiste, tinand de “high Culture” – sa fie mai greu asimilabile de un public-tinta care este la zi cu tehnologia, si mult mai putin cu artele…