GREUCEANU

ROMAN (CU UN) POLITIST
Episodul 6

Urma tot ce-i povestisem. Afacerea diamantelor, masurile de securitate, munca de sclav, silicoza, traficul, profiturile uriase, inspectiile masluite, controalele de forma. Nimeni nu stia cine-i in spatele afacerii. Acum se spunea. Era descrisa o schema a traficului, cu transportul legal si supravegheat de la sfarsitul lunii si cu zecile de transporturi ilegale din celelalte saptamani. Erau mentionate companiile aeriene implicate, autoritatile care inchideau ochii. Omul meu povestea cum murise Matache cel mic, cum fusesera arestati traficantii de canabis, cum oprisem pe drum transportul dus de Matache mijlociul, cum il impuscase propriu-i bodigard. Articolul se incheia o lista lunga de intrebari privind vama, politia, garda financiara, politicieni de toate culorile. Cine a fost manjit ca sa inchida ochii? Cine a musamalizat? se intreba tot la doua randuri. Cine o sa raspunda? Ca sa nu fie acuzat de scorneli, spunea ca dovada adevarului articolului lui sunt diamantele, ultimele doua transporturi capturate de Greuceanu. Seful lui Greuceanu avea sa le predea Directiei de Investigare a Fraudelor chiar in ziua aparitiei articolului. O avere. De care o sa se bucure statul. Ma intelesesem cu seful s-o faca.
E dat dracului ziaristul asta, scrisese totul, nu cred ca as fi avut atata curaj. De-acum poate sa-l intepe unul pe strada cat ai zice pas, povestea lui ii deranja pe prea multi.
Si i-a deranjat. Am auzit ca s-a lasat peste noapte cu multe demiteri. Chiar si seful politiei din orasul nostru e negru de suparare, ar fi bine sa ma feresc din calea lui. Cineva i-a strecurat ziaristului o poza cu seful politiei de la noi stand la masa cu Matache cel Mare. De acord, interlopul n-avea dosar, desi alergasera dupa el cativa ani, dar toata lumea stia ca e bagat pana peste cap in toate afacerile imputite si c-a ajuns stapanul orasului, te feresti sa apari alaturi de unul ca asta daca tii la scaunul tau. Se vorbeste de inlocuirea sefului politiei cu seful meu. Pana una, alta, o sa vina sa ancheteze o echipa de la Bucuresti, nu mai au incredere in oamenii din orasul nostru. Asta da palma!
Ce-o fi facut Matache cel Mare, cum o fi maturat podelele cu adjunctii lui, cum o fi injurat si spurcat in dreapta si-n stanga, cerandu-le sa-l prinda pe Greuceanu ala de i-a omorat familia si afacerea pot doar sa-mi inchipui. Despre el se spunea ca-i cel mai destept dintre frati, ca toate ingineriile prin care pusese mana pe oras se iscasera in mintea lui. Asa ca sunt sigur ca a cerut sa fie distrus tot ce l-ar fi putut incrimina in fabricile de slefuit diamante. Mai sunt convins ca acum nu mai credea in nimeni si ca voia sa faca curat cu propria mana. Prin urmare, aveam sa ne intalnim la fabrica de slefuit diamante. I-am spus sefului ce mi-a trecut prin minte si l-am rugat sa trimita o echipa la fostul CAP.
– Am trimis-o mai devreme, mi-a raspuns. Daca vrei sa ajungi si tu la timp acolo, ar trebui sa te grabesti.
E dat naibii seful asta al meu! Daca ajunge sus de tot, merita!
M-am grabit sa nu pierd din spectacolul pe care mi-l inchipuiam. Cand am ajuns, era mare tevatura. Al care ma trimisese la arhive conducea echipa de politisti si a tinut sa ma puna la curent, eram o celebritate, ce fusese intre noi fusese – acum macar o zi, doua sa se poarte si el frumos, cine stie ce functie mai impusc si nu-i strica. Politistii sosisera aproape odata cu oamenii lui Matache, descinsi din vreo trei patruoripatruri. Paznicii inarmati de la poarta s-au dat viteji, cica-i proprietate particulara si nu se poate intra ca-n codru.
S-au inmuiat cand seful le-a aratat ordinul de perchezitie, semnat, cu stampile, cu tot dichisul si i-a intrebat daca e nevoie sa cheme mascatii si sa-i salte si pe ei.
Oamenii lui Matache, cei dinauntru si cei sositi, tot incercau sa traga de timp, protestau din te miri ce, ba ca n-au chei la camere, ba ca au uitat codul seifurilor, era clar c-asteptau sa vina patronul. S-au linistit cand seful a avut ideea sa-i legitimeze pe cativa. I-a nimerit exact p-aia cautati mai demult de politie si care se bagasera ca musca-n miezul afacerii. I-a inhatat pe loc si i-a trimis cu duba la sectie. Ceilalti s-au facut ca ploua si s-au aratat mai cooperanti.
Cam atunci a sosit si Matache cel Mare, cu gura pana la urechi si-o armata de avocati la patru ace. Dupa ce-au intors pe toate fetele ordinul de perchezitie, avocatii l-au sfatuit pe patron sa se calmeze, n-avea rost sa fie saltat pentru obstructie la actul de cercetare. Matache cel Mare nu s-a potolit. Dar politistii au ridicat toate actele peste care au dat. De data asta n-apucasera sa le arda in spatele cladirii. In vreo doua seifuri au mai gasit ceva pietre pretioase, au vrut sa le ridice si pe-alea, avocatii au argumentat ca sunt proprietate personala asupra careia politia n-are nici un drept, in afara cazului in care nu doreste sa plateasca daune considerabile intr-un proces sigur. Dar avocatii au fost de acord ca politia sa sigileze seiful, pana sa fie aduse actele care sa dovedeasca proprietatea. Ramanea problema actelor. In vacarmul acela nu era de gasit.
Matache cel Mare era rosu la fata ca un rac fiert. Era mult mai pirpiriu decat fratii sai disparuti, dar plin de vana, iute ca o nevastuica, nu sedea o clipa locului, nu-i tacea o clipa gura. Ochii lui, tot verzi, sclipeau. Era atat de rosu la fata ca ma temeam c-o sa faca o criza de apoplexie. Lovea cu pumnii in pieptul avocatilor care nu-i dadeau dreptate sau nu-i raspundeau in trei clipe la intrebarile fara sir, strigand:
– Pentru ce-mi mancati banii? Pentru ce-mi mancati banii daca-i lasati pe toparlanii astia sa ma distruga? Unde-i Greuceanu ala sa-i smulg inima?
Atunci i-au cazut ochii pe mine. Ma vazuse de cand intrase, nu-i spusesem nimic, eram un idiot de politist printre alti idioti de politisti, pentru el doar o turma. Nu insemnam nimic. O musca. Dar acum, cand imi pronuntase numele, si-a amintit de poza aparuta in ziar, nu reusisem sa-l conving pe ziarist sa ma lase deoparte, spunea ca, daca nu apare si poza mea, el nu mai scrie nimic si am acceptat sa faca asa cum vrea.
– Uite-l! a strigat Matache cel Mare, oprindu-se din mersul agitat si dandu-i la o parte cu ambele maini pe avocati, sa ma vada mai bine. Uite-l! Vipera! Ma mancasi fript, Greucene!
Inainte sa apuce careva sa mai spuna o vorba, a scos din buzunar un pistol si l-a indreptat spre mine. In clipa in care a tras, unul dintre avocati i-a dat peste mana si glontele a ricosat in tavan. Altfel nu mai povesteam acuma nimic.
Politistii au navalit peste el, l-au trantit la pamant si l-au legat. Se zbatea si urla ca un descreierat. Avocatii isi luasera capetele in maini. Cu tentativa de ucidere a unui politist, de fata cu atatia martori, cu actele incriminatorii ridicate din seifuri, pe care le banuiau si ei, ramanea sigur dupa gratii zece-cincisprezece ani, cu toti banii lui, aruncati in dreapta si-n stanga sa-l scape.
La urma urmei, poate Matache cel Mare nu era atat de destept.
Iar eu aproape nu miscasem un deget.
Am plecat sa ma culc, eram nauc de oboseala. Cand m-am trezit, cineva imi lasase la usa un teanc de ziare. Toate relatau despre arestarea lui Matache cel Mare. Nu stiu cine facuse fotografiile, dar in toate era de plans. Mie mi-a placut indeosebi ce scria ziaristul meu. Spunea ca se petrecuse totul ca-n poveste, Greuceanu il anihilase si pe zmeul cel mare. Dar se intreba daca avea sa se intoarca linistea in oras. Asta ma intrebam si eu.
*
Prietenul meu ziaristul a vrut sa faca o poveste perfecta, a uitat ca traim intr-o tara anormala. A scris despre mine, mi-a publicat si fotografia, convins ca asa trebuie si ca-mi face un bine. Despre mine era mai bine sa nu stie nimeni nimic.
Fratii Matache nu sunt singuri. Au rude multe, au saci de bani, au asociati care castiga la fel ca ei, poate si mai bine, pe care-i deranjeaza nespus ca politia e acum si pe urmele lor si le strica afacerile. Vinovatul sunt eu. Asa ca si ei sunt pe urmele mele.
In politie, lucrurile s-au schimbat in cateva zile. La inceput, toti voiau sa-mi stranga mana si sa afle cum a fost. Obosisem sa le tot spun. Tuturor le eram prieten. Astia au ramas putini. Cei mai multi se uita acum chioras, nu stiu ce sa mai nascoceasca: am vrut sa ma dau mare, am vrut sa-i dau jos pe sefi, nu mi-am raportat actiunile ca sa ies in fata, in politie nu se actioneaza de unul singur, am atras oprobriul cetateanului de rand, care a descoperit ca lor, politistilor, nu le pasa ca-i incalecat de interlopi. Nu merita sa le raspund.
De la Bucuresti m-au propus pentru o medalie, seful politiei orasului a respins propunerea, nu stiu ce motive o fi avut, dar pe teritoriul lui el e suveran. Oricum, nimic din ce-am facut n-a fost pentru vreo medalie. Cei de la Bucuresti au inteles greseala, trebuia sa se consulte mai intai.
S-a facut ca inspectia anuntata din Capitala si care a venit intr-un tarziu era condusa de un vechi camarad de-al sefului politiei noastre, au baut si-au chefuit trei zile, nu l-a mai dat nimeni jos, cum se zvonise, acuma e convins c-o sa ramana in functie pana la pensie. Seful meu direct cam trage si el ponoasele. Nu ma mai poate apara, toti i-o zic de la obraz s-o lase mai moale cu Greuceanu ala ca-i o pacoste.
Asa ca trebuie sa ma apar cum stiu. Trebuie sa fiu cu ochii-n patru. N-or sa ma omoare ei in plina strada, dar daca ajung la concluzia ca e-n avantajul lor, n-or sa se dea in laturi nici de la asta.
Umblu inarmat. Nu ma mai plimb seara. Evit strazile intunecoase. Dorm iepureste. Mananc doar acasa. Ma straduiesc sa ma intalnesc cu cat mai putina lume, sa nu fie luati in vizor nevinovati.
Din volumul in pregatire la Editura Cartea Romaneasca