GREUCEANU

Episodul 1. Roman cu un politist

Palarie pe ochi, ochelari negri, guler ridicat, haina de blugi ajustata pe talie, mainile in buzunarele pantalonilor evazati. Parca m-as deghiza. Chiar asta cred cand pornesc in misiune; de fiecare data e ca si cum m-as pregati sa dau in vileag o banda care terorizeaza lumea.
De mic mi-a placut sa-i prind p-aia rai, jocul care ma amuza cel mai mult era de-a hotii si vardistii. Mereu am vrut sa fiu vardist, sa alerg dupa ai de fura, nici nu era greu, toti se-nghesuiau sa joace rolul hotilor, vazusera prin filme ca sunt plini de bani si umbla in masini scumpe, cu femei aiuritoare agatate de bratele lor. Vardistii abia de-si trageau parturile, asa-mi si ziceau, Greuceanu Partulica face lampa tot mai mica, n-avea nici un sens, ma lasa rece.
Dar cred mai mult ca vardistii aveau o faima proasta pentru ca lumea nu vazuse decat militieni d-aia cu capul patrat, facuti pe puncte, care nu stiau decat sa te salte si sa te bata c-asa primisera ordin, sau ziceau ca esti dusman al poporului, sau nu ieseai cu ploconul, sau nu le placea mutra ta. Vardisti sau militieni, pentru toti era totuna, ca si pentru mine. Nimeni nu vazuse militianul ca se duce si-l inhata p-ala care-a furat. Asta voiam sa fac. N-o sa ma apuc acuma sa spun cum erau vremurile, cine n-a trait asta n-o sa ma creada.
Vrei sa te dai cu astia care asteapta sa le pice para malaiata, mai Partulica? Dar eu vazusem intr-o cutie cu poze din podul bunicului un vardist care se holba la tine, drept de parca inghitise un ciomag, cu centurion lat, uniforma usor botita, mustati enorme rasucite, ochi bulbucati si sapca uriasa tinuta la subsuoara de bratul strans lipit. Pe spatele cartonului ingalbenit, cineva scrisese cu o cerneala care fusese pe vremuri violeta “Inainte sa-l prinda pe Terente”.
Cine era Terente? am intrebat.
“Ehei, ce vremi!” a oftat bunica, isi cam pierdea mintile si ramanea cu privirea fixata intr-un punct, de parca de-acolo ar fi urmat sa rasara vreo naluca si asa o fi fost si atunci, ca parca se vedea cu mult inaintea ultimului mare razboi, nu vorbea niciodata de vremurile alea, si nici a doua oara cand am intrebat-o cine-a fost Terente nu mi-a raspuns, nu mi-a zis nici macar cine era vardistul cu mustatile rasucite, nu era cineva din familie, si in scurt timp bunica a murit si n-am mai avut pe cine intreba. Si pe urma am uitat.
*
Am intrat in politie certandu-ma cu toata lumea, ca asta nu-i meserie, c-o sa-mi plang zilele, c-o sa raman pe drumuri cand m-or da aia afara de incapabil, ca fac de ras familia, dadeam din cap la toate, baiatul asta-i dus cu pluta si-or fi zis cu totii.
N-au trecut multi ani si s-a schimbat regimul, abia apucasem sa ma obisnuiesc si era sigur c-o s-o iau de la capat. Nu stiu ce-am facut in politia asta noua de le-a placut si m-au trimis o juma’ de an la o scoala, unde tot ce-am invatat a fost trasul cu pistolul si artele martiale, astea m-au dat gata, primul am fost. P-orma m-au dat la o sectie care avea nevoie de oameni pe strada, asa ca patrulam si fluieram, nu singur, da’ nu-i vreun chichirez sa fluieri dupa masini nici cand esti in grup, cand am facut-o singur oi fi calcat pe unii pe bombeu, s-au plans rau si m-au retras.
Am ajuns contopist la arhive.
Indosariez.
Clasez.
Asez pe caprarii.
Fisez.
Adica-s la munca de jos. Da-mi place. Pun ordine. Daca vrei dosarul cutare din anul cutare, cu mardeiasul cutare, ti-l dau pe loc. Totu-i aranjat pe nume, probleme, ani, alfabetic si cronologic. Colegul meu zice ca-i munca degeaba, nu merita. Nu cred. Si peste cincizeci de ani, dac-o mai fi arhiva asta, gasesti orice vrei in cinci clipe.
Mai am de lucru pana s-o termin, nu ma plang, dar sunt pe drumul bun.
Uneori dau peste dosare despre care auzisem ca s-au pierdut, ascunse in spatele rafturilor, n-am de ce sa cred ca au fost puse acolo dinadins, puteau sa alunece. Seful mi-a zis s-o las moarta, sa fac un rand cu dosarele pierdute si gasite, poa’ sa fie nevoie de ele in vreo zi, desi nu prea crede. Am rafturi cu schimbari de domicilii, rafturi cu neidentificati, rafturi cu criminali in serie, nu-mi inchipuiam sa fie atatia, rafturi cu urmariti, cata frunza, mai multe rafturi cu nupuri, astia-s aia cu neincepere de urmarire penala, care-au scapat adica, nu stau eu sa judec daca pe drept sau c-au uns rotitele care trebuia, cand trebuia. Uneori ma-ntreb de ce stau toate dosarele astea aici la politie si n-au ajuns la judecator. Dar e un raspuns prea greu de dat.
E greu nu cu dosarele, ci cu hartiile cu reclamatii care se strang cu nemiluita. Nici n-am crezut ca atatia oameni se plang de una sau de alta, multi se afla-n treaba, n-au ce face, isi toarna vecinul ca lasa gasca sa pasca pe strada si gagaie prea strident cand o sperie copiii sau ca al de-alaturi nu iese si el sa sape florile in fata blocului. Dar multi au probleme, certuri, incaierari, ciomageli, injunghieri, capete sparte, furturi, scandaluri, amenintari cu moartea, cu focul, cu santajul, pentru fiecare caz trebuie sa existe o rezolutie. Inainte sa le aranjez intr-un raft, citesc atent. Ma obisnuiesc cu stilul reclamatiilor, incep sa cunosc rezolutiile daca exista, ma mir uneori cum de n-au facut legaturi intre cazuri, daca pana si mie imi sar in ochi o fi ceva, dar nu se face sa atrag atentia cuiva, sefu-i sef, nu te vari in oala lui daca nu vrei sa-ti arda una peste ceafa. Scatoalce d-astea am tot primit.
Am observat de cateva ori niste inadvertente care prea sareau in ochi si le-am spus sefilor. O data a mers si-a venit unul de mi-a strans mana, rezolvase cazul si primise o recompensa, dar cum erau si altii de fata cand i-am spus ce observasem, a tinut sa ma rasplateasca c-o bere, sa nu se spuna-n sectie ca-i carpanos. Alta data a mers din nou si-am auzit c-au prins un smanglitor demult cautat. Dar pe urma au inceput sa se uite chioras la mine, prea ma bagam ca musca-n fundul calului, sa-mi vad de treaba mea, pentru care eram platit! Mi-am vazut.
N-am renuntat sa citesc atent toate reclamatiile, cu rezolutii sau nu, care ajung pe masa mea. Multe mai sunt! Asa mi-au cazut ochii pe foile care vorbeau de diamantele slefuite.
*
Mai inainte ar trebui sa va aduc in orasul nostru si va spun cum sta treaba.
Orasul nostru e mare, nu cel mai mare, dar orisicat, ai unde sa te-nvarti adicatelea, gasesti si centru istoric, si cartiere de blocuri, are si tramvai, si troleibuz, si autobuz, si echipe de fotbal, fiecare cu stadionul ei, si bulevarde sa te plimbi dupa ce-ai pierdut vremea in supermarketuri. N-o fi cel mai frumos, dar eu unul cred ca e foarte frumos. N-are insa liniste. Si asta de ani buni.
Cand au fost ultimele alegeri, primarul, care e imparat peste toti, a promis sa aduca linistea. Ii e greu, asta-i clar, au trecut doi ani de cand l-a votat lumea dandu-l de-a berbeleacu’ p-al dinainte, dar degeaba. N-a putut, n-a avut cu cine sa-si faca treaba, o mai fi amanat din motive care mie imi scapa, oricum, n-a miscat mai nimic in povestea cu linistea. Nu cred ca ne-a tras in piept. Oricum orasul e la fel de nebun.
Semnul cel mai clar ca lucrurile nu s-au linistit este infatisarea de seara. Cum se lasa intunericul, omului i-e frica sa iasa pe strada. I-e frica lui si inainte sa se-nsereze, dar cand e noapte parca a dat careva cu insecticid si fug toti mancand pamantul.
Putinii care se mai incumeta sa bata strazile asista la batai intre bande rivale, la scandaluri si la oase rupte, la curse nebune cu masini fitoase, sunt buzunariti bine, batuti netam-nesam, femeile-s inghesuite si violate sau macar raman fara bijuterii, nu-i de trait.
Orasul e plin de sali de jocuri de noroc si cazinouri deschise in pivnite incapatoare, barurile sunt la tot pasul, ma intreb cum rezista la concurenta, de unde ies castigurile, si nu reusesc sa vad altceva decat droguri si trafic cu femei.
Toti cei care pot fug din oras, cu masini, cu familii, cu iubite, si-au facut pe colinele din zare case, din ce in ce mai multe, din ce in ce mai departe, aproape ca au inaltat alt oras, care inainteaza spre munte. Isi lasa aici doar administratorii sau o parte dintre gorile, cu sarcina sa mentina ordinea stabilita a lucrurilor. Mai vin sa-si colecteze banii, sa se distreze, sa-si caute amante noi. Cred ca pur si simplu nu se pot desprinde de viata orasului, ar fi morti fara ea.
Am clasat plangeri ale proprietarilor de magazine obligati sa plateasca taxa de protectie, plangeri ale negustorilor obligati sa vanda la un pret anume, plangeri ale celor pacaliti de camatari si notari, plangeri ale celor dati afara din casele ravnite de mafioti, plangeri ale celor care nu puteau inchide un ochi de vacarmul manelelor cu care-si incheie ziua nu-s’ care smecher, plangeri ale celor ramasi fara masini, plangeri ale celor buzunariti in scara blocului, nimeni n-a miscat un deget.
Daca ajung eu sa clasez hartiile, e clar ca s-a ales praful. Au fost prinsi mardeiasi mici si mari, dealeri ametiti de cocaina, pesti care se inchipuiau Al Capone, au trecut toti printr-un simulacru de proces, au ramas dupa gratii doar cativa, de prasila, restu-s liberi. Mor cand ii vad cum isi plimba cu nasul pe sus bicepsii tatuati cu sfincsi, balauri, sirene si liane si-si zornaie lanturile de aur atarnate la gat!
O sa-mi spui ca povestea mea e cusuta cu ata alba sau ca asa e-n toate orasele mari. O fi. Dar poate ca p-acolo nu-s atatia zmei sau poate ca exista vreo politie mai ferma care sa le vina de hac. Nici o sansa la noi. I-au lasat la inceput sa faca ce vor si cand s-au trezit sa-i mai adoarma, ne incalecasera. Pas de mai misca. S-a dus linistea.
Cam atunci a aparut primarul asta nou.
Din volumul in pregatire la Editura Cartea Romaneasca