Ground Zero

Cu excepția lui Marius Chivu, semnatarul unei recenzii în “Dilema veche”, criticii de întâmpinare n-au găsit nici timpul, nici cheful de a parcurge o carte care, fără a rupe în două istoria prozei românești, se numără printre cele mai importante apariții editoriale ale anului trecut.

Se va ajunge la o situație paradoxală: în loc să accesăm noutățile literare prin filtrul criticilor de primă instanță, îi vom testa pe aceștia observând gradul în care ignoră, ratează sau pur și simplu nu înregistrează cărțile semnificative. Deplângem “păguboasa” democrație a internetului, care va lichida, nu-i așa?, ierarhiile critic-scriitoricești, dar iată că în acest caz – și în altele – putem găsi pe net exact acele comentarii și interpretări pe care le-am fi așteptat de la cronicarii oficiali.

E drept că primele două dintre cele treisprezece povestiri ale volumului sunt cele mai puțin reușite. Dacă am citi un roman, l-am putea scuza pe autor cu argumentul că se “încălzește”, intrând mai greu în ritmul și tensiunile formatului mare. Dar întrucât e vorba despre texte autonomizate epic și risipite, istoric-geografic, în diferite puncte existențiale, vom sesiza, o dată cu defectele lor de fabricație, fabricația însăși, adică modul de operare folosit de Bedros Horasangian. Fiindcă o proză antologică își ascunde mai bine textura și structura decât una care, neizbutită fiind, ți le bagă în ochi; iar dacă lectura nu te mai absoarbe, ai întreaga atenție îndreptată spre acele constituente care nu reușesc să facă un întreg.

Și Roxanne (de câteva file), și Natașa (de trei ori mai mare) arată felul în care autorul atacă pagina albă, prin baleierea diferitelor zone de realitate culturală. În întregul volum, această realitate culturală se va citi în două sensuri, ambele tari: o dată ca o anumită amprentă socio-culturală, un spațiu dat al hărții globale, cu o dinamică specifică și o atmosferă minuțios recompusă; iar apoi, ca o realitate propriu-zisă a culturii, de o amplitudine și o profunzime ce o fac să transpară în gândurile, imaginile și frazele personajelor. Ecuația lui Bedros Horasangian e una curioasă: cu prea puține necunoscute. Problema autorului este identificarea acelui registru prozastic în care referințele culturale (deconcertante, bănuiesc, pentru Marius Chivu) pot fi inserate în spațiul de mișcare al personajelor. Cel masculin din Roxannne, refugiat ca de obicei în Central Park, cu fața spre locul unde a fost împușcat John Lennon, are “în cap și în suflet o întreagă arhivă. Foldere de informații stocate”. “Lângă Plaza Hotel – remarcă el – caii fornăie cum doar în cărți mai găsești”. Acest accent nu-i aparține cumva prozatorului? În schimbarea rapidă a persoanelor gramaticale, perspectiva autorului intră neavenit în terenul rezervat personajului, străpuns în final, absolut neașteptat, de niște gloanțe lichidatoare. Încheierea, cu o nouă trimitere culturală (“Central Park e tot acolo. Salinger tace în continuare.”), este a Autorelui, dar asta nu mai poate salva o proză îndeajuns de artificială, de “făcută”.

Natașa e și mai complicată, și mai locvace, un fel de poligon de încercări narative pentru un scriitor care vrea să facă de toate: și evocare a unui timp istoric prins în formolul totalitar, și cronică “măruntă”, a secvențelor de viață posibilă totuși oricând și oriunde, și realism documentar, și parabolă de reconversie ficțională a nenorocirilor, în context, inevitabile (un personaj se numește Natașa Rostova, altul, Bezuhov). Nici această povestire nu-i iese lui Bedros Horasangian, indicând însă culoarul de ulterioară performare. Din fraza amplă și amestecată (specialitatea prozatorului), să izolăm formula ce va fi câștigătoare în aproape toate celelalte texte din Miss Perfumado și alte femei: “și uite așa ajungem în strictă actualitate, Ground Zero al Prozei, unde, ce și când se întâmplă se și notează în aceeași clipă” (p. 39).

Un Ground Zero ce nu va fi însă unul “autentist”, cu eliminarea explozivă a oricărei interfețe între faptul nud și fixarea lui pe hârtie. Dimpotrivă, povestirile de față ajung la acest nivel, venind de undeva dinapoi, din urma unor vieți consumate sau a unor vârste ce vor trece ireversibil. Prezentul prozei nu este aici punctul de unde începe să ruleze o experiență, ci un plan declinant, dacă nu punctul terminus. Aceasta retează ori diminuează considerabil evoluția personajului, care apare mortificat sau sleit. James Jay Oliver, saxofonistul negru din Lady Day (bucata de rezistență a volumului), este chiar mort în debutul povestirii – ceea ce nu împiedică în vreun fel curgerea acesteia, așa cum se întâmplă și într-un film de calibrul lui American Beauty. Indiferent de vârsta pe care o au (de la pensionara de 65 de ani Noemi la tinerele de douăzeci Marisa sau Eleni, trecând prin vârsta critică a maturității, de ambele sexe), personajele povestirilor se simt sufocate de o viață care trece prea repede și cu prea puține momente de bucurie. Fiecare dintre ele așteaptă ceva ce nu mai vine – sau a pierdut deja, în prezentul povestirii, ceva ce nu se va mai repeta. Pentru saxofonistul american alergând după un contract la Berlin, întâlnirea accidentală cu Karin va fi un fapt de ordinul miraculosului. Pentru că (filozofia lui de viață e convingătoare, deși neliniștitoare) “spun o banalitate, viața e plictisitoare, așa-zisele noutăți sunt puține, vorbitul la telefon nu ne scapă de micile-marile neliniști, amânăm răspunsuri, ce este esențial se consumă până la 25 de ani, cât ești tânăr cu adevărat. Apoi intervine rutina, se umflă și se sparge balonul cu iluzii, urmează repetiția, lunga supraviețuire, conformismul, etica, morala, istoria mare și mică, Dumnezeu binecuvântează o lungă agonie.” (pp. 114-115). În alt colț al lumii, portughezul focos Ricardo (cu soție și cu amantă oficială) suspină cam din aceleași motive. Nu se poate spune despre el că n-a trăit până la 42 de ani, dar asta – și așa – a fost toată viața lui? “Oboseala atâtor ani rătăciți fără voia nimănui. Necazuri, bucurii, fâșii lungi de sentimente, parcă nici n-a apucat să trăiască cu adevărat. Aromele unor zile și nopți.” (p. 246).

De remarcat că Bedros Horasangian nu face o proză “deprimistă”, impregnată de o viziune mohorât-unificatoare. Autorul măsoară, în schimb, distanța dintre aspirațiile unor personaje suficient de lucide și dezamăgirile pe care chiar această luciditate le extrage din examenul vieții lor. Iar prozatorul “optzecist” are, pe aproape întreaga întindere a celor unsprezece povestiri la care mă refer, tactul de a nu interveni cu o voce exterioară, amplificată de boxele autorității auctoriale. De acum încolo “eroii” sunt lăsați, așa zicând, singuri în pagină, confruntându-și trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat și încercând să iasă cumva din inerția în care trăiesc. Astfel, foarte tânăra Eleni din Lady Midnight (o altă povestire de top) fuge pur și simplu de-acasă, din Istanbulul bine specificat ca atmosferă și colorit, spre Parisul tuturor proiecțiilor și fantasmelor culturale. Întreprinzătorul Ricardo o șterge cu iubirea, proaspătă, a vieții lui, ajungând după toate probabilitățile în Australia. Lesbiana Carol, suspinând încă, în recea Canadă, după Anahid a ei, se gândește tot mai serios că nici Chelsea Branca nu e de lepădat. Tot saxofonistul care cântă dumnezeiește și are, viu-mort, darul argumentației definește cel mai exact în ce constă libertatea lui: într-un “spațiu de manevră”, insignifiant pentru restul lumii, esențial în ce-l privește.

De parcă ar vrea să lărgească acest spațiu, dând o mână de ajutor figurilor de hârtie, Bedros Horasangian schimbă în Isabelle registrul realist al prozei, substituindu-l printr-unul fantastic-comic. Personajul feminin titular, pariziancă sută la sută, dar părăsită, hélas!, de un Jean Pierre plecat cu o Jojo la Bordeaux, ajunge să se întâlnească în propria casă cu un șoricel mai puțin artist decât cel din Ratatouille, dar la fel de inteligent și inimos. Povestirea, excelent condusă și montată, e surprinzătoare prin firescul dialogurilor dintre cei doi “parteneri” care ajung să-și câștige încrederea unul altuia. Finalul fiind… după voia cititorului: într-o variantă, Isabelle îl omoară în baie pe șoricel (scenă formidabilă), după care se sinucide; în cealaltă, șoricelul scapă cu viață și apare, în viața deodată minunată a femeii, ca un bărbat cu care merită să fugi.

Dacă, trăgând al doilea loz, câștigător, Isabelle moare ca personaj realist și se topește odată cu șoricelul în fericirea unui cuplu supranatural, alte femei din Miss Perfumado… au mai puțin noroc, rămânând captive în cercul prea bine cunoscut al vieții lor. Kiki Iguazu e asasinată (nu se știe de cine, nu se știe de ce), reapărând în ultima povestire, dar într-un moment anterior al biografiei ei; iar un personaj întru totul cumsecade ca pensionara Noemi moare într-o explozie de nimic anunțată, exact la timp pentru ca autorul să-și rotunjească, forțat-literaturizant, un text până atunci extrem de firesc. Onorabile rămân Lady Rain (în decor grecesc), Marisa (cu epistole trimise, tradițional, într-o lume în care distanțele, practic, au dispărut) și Miss Perfumado, care încheie volumul. Memorabilă este, pe lângă cele deja menționate (Lady Day, Lady Midnight și Isabelle), o povestire derulată în decor napolitan și intitulată Giulietta, după numele nevestei mai tinere și autoritare a unui corect și supus contabil. Un contabil principal și un personaj aflat, ca bărbat, sub papuc, dar care comepnsează inferioritatea în relația conjugală printr-o evoluție înmărmuritoare de protagonist al povestirii. Nu o să stric, prin devoalări, efectul izbitor al acestei bucăți, din paginile căreia se vede, printre altele, cât de bine i-a citit Bedros Horasangian pe marii ruși. E însă limpede că, în toate cele patru reușite incontestabile ale volumului de față, autorul dublează scanarea socio-culturală și observația psihologică printr-o combinare pe cât de dificilă, pe atât de inspirată de coduri ficționale și registre prozastice.

Căci, revenind la acel exploziv, inițiator ground zero al ficțiunii, prozatorul știe cum să folosească la maximum prezentul problematic al “eroilor” săi. Toate mișcându-se foarte repede în jur, punctul fix al personajului care se pune în chestiune poate fi cu ușurință văzut pe hartă. Iar dacă, aici și acum, nu mi se întâmplă mai nimic (ceea ce mă intrigă, mă nemulțumește, mă revoltă și mă scârbește), atunci gândurile mele vor merge înapoi, în trecut, înspre ceea ce amintirea reține ca fiind, altădată, frumos, interesant, emoționant, viu. Prezentul secătuit și chiar sec susține astfel toate etajele subterane, pline de veselie și, poate, fericire din memoria existenței anterioare. Încă o dată, saxofonistul se dovedește capabil să sesizeze această relație, în care lumea din jur minimizează și pune în surdină trecutul personal, dar și trecutul personal, odată reînsuflețit, ecranează realitatea înconjurătoare. Iată punctul pe i: “Făcând un efort să percep realitatea din jur, voiam să uit tot trecutul, senzații, stări, amintiri, mici-mari evenimente ce au traversat cândva propria mea existență. Și care mai sălășluiau undeva prin străfundurile memoriei.” (p. 103). Și contrapunctul, preferat de majoritatea personajelor din carte: “deschizi fel de fel de paranteze ca să nu-ți scape nici un detaliu, acum am timp suficient pentru așa ceva. Nu poți afla totul despre un om, din avion sau submarin, poți să pui pe el o mie de sateliți. Să nu mă las furat de nimicuri, acum când mă întorc în trecut. (…) Micile detalii care dau consistență, umplu goluri, alcătuiesc imagini, un spațiu în care, de ce nu, pot apărea și oameni. Nu-mi reușea nimic.” (p. 110).

Simplu spus, în Miss Perfumado și alte femei lui Bedros Horasangian îi reușește.

*) Bedros Horasangian, Miss Perfumado și alte femei, Editura Leda, București, 2009, 320 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.