Gulagul nostru

După Născut în URSS (2006), care încerca să creeze o breșă în discursul compact anticomunist, Ultimii eretici ai Imperiului* de același Vasile Ernu ambiționează să construiască o nișă.

Reușita primei cărți rămîne una incontestabilă. Cu un mix de nostalgie și ironie, autorul recupera și proiecta un comunism personal, privat, intim legat de vîrstele biografice la care îl trăise. Această perspectivă atît de omenească, remarcabil modulată printr-o stilistică și o “dialectică” de uz propriu, intra în coliziune cu perspectiva cealaltă, distanțată și delocalizată, a specialiștilor noștri postrevoluționari în condamnarea comunismului: acei subiecți veniți parcă de pe o altă planetă, pentru a se ului de un totalitarism la care ei înșiși au contribuit.
Cartea de față le este, într-un fel, dedicată campionilor (dez)implicării oportune, giruetelor moral-ideologice și profitorilor tuturor situațiilor din care coeficientul de risc a fost eliminat. Vasile Ernu nu ridică acum miza, așa cum s-a afirmat (Paul Cernat), fiindcă mizele erau de la bun început importante, ci se străduiește să schimbe formula. Elementul privat din Născut în URSS trebuie convertit, în Ultimii eretici…, în raport politic; experiențele personale se cer generalizate și extrapolate; iar interpretarea din unghi propriu și din interiorul fenomenului, asumat subiectivă, va fi substituită printr-o evaluare “rece”, cu indice mai mare de obiectivitate.
Între ipostaza descriptivă și critică, de analist, și cea plastică, de prozator al cotidianului (post)comunist, autorul, extrem de pragmatic, alege varianta delegării și intersectării de roluri. Vocea lui Vasile Ernu se pierde, la momentul potrivit, printre vocile unor personaje care îi preiau ideile “periculoase” pentru a le susține în fața cititorului. Întreaga carte e concepută ca un dialog între un “Mare Instigator”, A.I., și un mai tînăr “eretic”, Vasiliy Andreevici. De la alternarea la multiplicarea vocii: fiecare dintre cei doi epistolieri evocă, invocă și citează copios contribuții ale altor personaje, titularizate prin majuscule (Entuziastul, Estetul, Cinicul, Bibliotecarul) sau desemnate prin liniștitorul “un prieten”.
Inițial incitat de această democratizare și subîmpărțire a cîmpului cărții, lectorul va sesiza destul de curînd avantajele concrete ale autorului unic. El poate schimba registrul și chiar tema discuției, printr-o simplă intercalare. Se joacă în același timp cu unghiuri diferite de abordare și interpretare. Obține un spațiu de manevră textuală foarte larg, întrucît, dacă monologul este redundant, dialogul generalizat activează și dinamizează. Poate cita sau, dacă nu citează, poate compila oricît, fiindcă subiectele subiecților sar din orice logică a discuției. În fine, un efect deloc neglijabil îl constituie de-responsabilizarea emitentului. Enormitățile pe care i le debitează, lui A.I., “un bun amic”, iar lui Vasiliy Andreevici, un “Farmacist” mai tînăr, vor rămîne suspendate în albul paginii. La peste douăzeci de ani de la dispariția cenzurii, Vasile Ernu redescoperă farmecul stilului esopic și beneficiul feluritelor identități. Să vedem o mostră de discurs: “Contrabandiștii de alcool care apar fugitiv în roman sînt oglinda lui Ostap Bender: într-un stat silnic și cu legi arbitrare, singurii oameni liberi sînt contrabandiștii și escrocii. Și Statele Unite, și Uniunea Sovietică sînt, între 1920 și 1930, state nebune: legea Volstead, în Statele Unite, dă naștere celebrilor gangsteri din Chicago; Uniunea Sovietică dă naștere unor mărunți bișnițari ca Ostap – descendenții lui lipsiți de umor au cumpărat, sub Elțîn, marile întreprinderi ale Rusiei și au devenit miliardari.” (p. 169). Puțin mai încolo: “Două țări, din care una abia își exterminase indienii, iar alta – cetățenii luați de pe stradă arbitrar, în număr de milioane se aliază și înving o a treia țară, care transformase rasismul în genocid. Diferența dintre Statele Unite, Uniunea Sovietică sub Stalin și Germania nazistă e doar una de grad, nu una de natură. Cei care au cîștigat războiul au cîștigat, odată cu victoria militară, și victoria morală – dreptul de a fi avut dreptate, de a fi luptat pentru cauza cea bună.” (p. 171).
“Istoria ironică și cu tîlc” a amicului lui V.A., preluată și comunicată lui A.I., este jenantă ca interpretare a realității istorice, comică prin forțarea și răsturnarea ei, dar foarte sugestivă ca orientare. Logica de orientare a “ereticilor” lui Vasile Ernu și a autorului care îi deplasează, în carte, pe poziții dinainte stabilite este să echivaleze prin orice modalitate discursivă (mai puțin cea de asumare fără narativizare a propriilor convingeri) totalitarismul sovietic cu liberalismul occidental. În regim comic, indimenticabilul Ostap Bender, departe de a fi un mărunt bișnițar, e imaginea întoarsă a Uniunii Sovietice în care trăiește. În regim tragic, Șalamov ori Soljenițîn sînt aceleași embleme ale unui regim pentru care libertatea individului contează numai în măsura în care îl afectează. Personal, mi-aș fi dorit să văd și în Ultimii eretici ai Imperiului libertatea unui autor care, gîndind (oricum, orice), îmi oferă traiectul acestei gîndiri, procesul ei; fără mistificări și fără trucuri retorice ieftine. În noua formulă a lui Vasile Ernu, această gîndire poate fi reconstituită: dar nu din elemente și aspecte franc prezentate, ci din fărîme obsesionale revenind ici și colo, din cîteva tipuri de “rezolvare” a conflictului ideatic și din modificări sesizabile ale implicării narative.
Lăsînd deoparte personajele și măștile utilizate de autor, cartea se organizează, pe un al doilea palier, tocmai prin ceea ce el le împrumută: și anume convingerea, nu foarte eretică, potrivit căreia dispariția URSS e tragică sau măcar dramatică. La V. Ernu nu se vede un regret după comunismul național, “local”, ceaușist ori titoist, ci după acela imperial, strivitor prin dimensiuni și prin conștiința forței lui istorice. Între individualitatea care se opune colosului și duce mesajul acestei împotriviri în lumea liberă (Soljenițîn) și, respectiv, individualitatea ce rămîne, prin experiență și scriitură, în orizontul Gulagului (Șalamov), autorul nostru optează pentru autorul Povestirilor din Kolîma. Rezistența, cîtă e, și reflecția, cu riscurile ei, trebuie să rămînă în interiorul acestui spațiu, în matricea lui; odată exportate, ele devin consumabile ale mașinăriei mediatice occidentale. Valorile Estului totalitar sînt neprețuite, în Ultimii eretici ai Imperiului, și a le confrunta cu cele ale Vestului ar însemna o intrare dezgustătoare într-un circuit comercial. (Cu cît umblă mai mult pe mapamond și țin mai multe conferințe, cu atît personajele lui Vasile Ernu sînt mai dezgustate de orice formă de comerț.) În schimb, valorile occidentale sînt privite cu mefiență, într-un discurs suspicios, sau caricate, într-unul parodic. Faptul, de pildă, că Soljenițîn a pus o inexistentă lingură în mîinile deținuților din Gulag ar arunca o umbră de dubiu asupra mărturiei sale. “Ereticul” ce nu ezită să compare, prin intermediari ficționali, Statele Unite cu Germania hitleristă și cu stalinista Uniune Sovietică este deodată foarte scrupulos în notarea, via Șalamov, via A.I., a acestui amănunt. Însă eroarea lui Soljenițîn nu face decît să incrimineze și mai mult infernul contemporan construit, prin Gulag, de către “echivalentul” georgian al lui Roosevelt. Într-o uimitoare mișcare de balet ideologic, Gulagul autentic e folosit aici împotriva Gulagului “fals” pe care Soljenițîn și alții îl construiesc, în lumea liberă, împotriva Gulagului nostru…
Nu poți să nu te întrebi: oare n-ar fi fost bine să avem mai multe asemenea mărturii despre realitatea nedistorsionată a paradisului socialist? Mai multe gesturi de rezistență și disidență, mai multe acțiuni sau tentative de opoziție? Accentuînd pe acțiune și semnificație politică, pe limitarea conștientă a spațiilor de control folosite de Autoritate, cartea lui Vasile Ernu sugerează, recomandă, propovăduiește implicarea. În această grilă, rezistența prin cultură a intelectualului român a fost ceva jalnic. Cu inevitabilitate statistică, însă, în aceeași carte disidenții, rezistenții și opozanții regimului comunist sînt priviți în lumina orbitoare a farului unional. Ce au făcut ei este discutat “critic”, dar nu pe vectorul împotrivirii la totalitarism (nu despre asta era vorba?), ci prin comparații descalificante și împingeri în derizoriu. Analiză cu pigment comic, à la Ernu: “Disidenții, pe care tu îi descrii atît de bine – îi scrie V.A. lui A.I. -, sînt parte integrantă a sistemului comunist. Ei nu au părăsit niciodată regimul comunist, din simplul motiv că au comunicat cu el, dar nu în cifre și în bani, ca într-un sistem bazat pe economie, ci cu ajutorul cuvintelor, al textelor. Disidenții au vorbit pe limba regimului. Știi cine a comunicat și s-a comportat altfel în sistemul comunist? Și care mie mi se par mult mai semnificativi decît disidenții? Ei bine, din punctul meu de vedere există un grup care face o notă aparte și care are un rol cel puțin la fel de important ca acela al disidenților: speculanții (așa cum îi numeam noi) sau bișnițarii (așa cum le zice aici). Prefer varianta rusească a termenului, cu toate că ambele au, în principiu, același sens.” (p. 68).
Ne-am întors, iată, la o limbă a comerțului, aici subteran, dar săpînd mai adînc decît disidenții, ulterior ieșit la suprafață și structurînd ca o piață, în viziunea autorului, spațiul conștiinței libere. “E adevărat că sistemul sovietic nu a fost una dintre cele mai bune lumi posibile, chiar a fost în anumite momente excesiv de dur și de intolerant” (pp. 135-136), dar – și aici urmează un dar aglomerat ca o intersecție metropolitană – parcă voi, în capitalismul Vițelului de aur, mai aveți timp liber? parcă voi, în Occident, sînteți mai puțin terorizați de creditul la Bancă? parcă voi, în America, nu i-ați omorît pe indieni și pe negri? parcă Soljenițîn a văzut vreo lingură în Gulagul nostru? parcă ceaușismul românesc a fost mai bun? parcă Omul este azi mai fericit?
După un minuscul “e adevărat că”, se desfășoară, practic, întreaga carte a unui autor ce manipulează legăturile referențiale pînă cînd propriul discurs îl trădează. Și nu o dată. Să reluăm o secvență de mai sus: “speculanții (așa cum îi numeam noi) sau bișnițarii (așa cum le zice aici)”. “Le zice aici”: formulare impersonală și o Românie care nu merită prea multă atenție. E mică rău. “Îi numeam noi”: formulare la persoana I plural, aproape oficială, și destul de amenințătoare fără imperfectul nostalgic al marii Uniuni Sovietice…
Citind cu atenție această carte ambițioasă, însă dezamăgitoare (lăudată febril de cîțiva comentatori anume pentru atitudinea ei critică), realizezi că ereticii pozitivați de autor și plasați în titlu sînt mai degrabă ai Imperiului defunct decît împotriva lui.

*) Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Editura Polirom, Iași, 2009, 320 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural, Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.