Hai sa citim poeme! (II)

Prin cafenele, in metrouri sau in statii de metrou, la autori acasa, in piete publice ori in amfiteatrele universitatilor, prin recitari-maraton, prin lecturi in locuri unde patrunde mai greu, in patronari de cenacluri scolare, poezia cauta cititori, ascultatori, creatori, critici. Ea vrea sa dea semne clare ca exista, ca nu s-a ascuns in turnul de fildes si nici nu face mofturi de printesa care isi asteapta petitorii. Cam asa se petrece “Primavara poetilor” timp de zece zile, in special in orase, mari sau mici, poetice adesea prin lipsa lor de poeticitate. In fiecare an, manifestarea ce se desfasoara simultan in Franta si in alte cincizeci de tari propune o tema. Pentru 2006, ea este ” Le chant des villes” (“Cantecul oraselor”).

Tema din acest an i se potriveste ca o manusa Lindei Maria Baros. Ea are vocatia orasului-tentacular, terifiant, ce ingroapa si ucide in reperele vizibile ale civilizatiei insemnele lumii originare. Traitoare in Franta de foarte multi ani, Linda Maria Baros a consumat pe de o parte experiente livresti remarcabile (este licentiata in litere la Sorbona-Paris IV, in prezent pregatind un doctorat la aceeasi universitate, a tradus imens, peste 20 de carti, editeaza revista de literatura “Versu s/m”, a adus in Romania “Primavara poetilor”), dar, probabil, si experiente umane specifice unei lumi postindustriale autodevoratoare. Abia intrezarita in “Poemul cu cap de mistret” (Ed. Vinea, 2003), tema orasului devine dominanta in “Dictionar de semne si trepte” (Ed. Junimea, 2005). Vanatoarea poemului se petrecea, in “Poemul cu cap de mistert”, nu numai in/prin pagina alba, ci si “intra muros”, deoarece el, poetul, “se amesteca printre cei care vin nu se stie de ce,/ sa vada mamutii albi de beton,/ sa dea si ei in ziduri. Poetul sfasie chipul orasului/ si strigatele de vanatoare-i prilejuiesc/ infinite alunecari in nefiinta” (“Cel care n-are decat o dorinta”). In “Dictionar…”, cosmosul, ordinea, mersul lumii capata dimensiuni apocaliptice de mecanisme industrializate, “pamantul (…) mormaie ca un motor urias”, semnele sunt rare si greu de descifrat, treptele (cunoasterii, initierii?) sunt vegheate de un functionar ce ridica si lasa bariere. Aceasta cosmogonie (mecanicista, lipsita de meta-fizica) este coplesitoare, dar nu ucigatoare. Exista un vitalism extraordinar care face ca si descompunerea sa fie parte vie, cu care te poti lupta: “Incremenite stau sufletele sub temelia padurii,/ sub talpa ei vascoasa./ Prin vaioagele lapidate./ Prin scurgerile lor de grohotis./ Sau pe unde au stat zapezile mai an/ cu botul umed in viroage./ Sau pe unde rasuna, neauzita,/ rasuflarea de grohotis a fiarelor.// Salbatic mirosul de cetina, rastignirea lui vegetala.// Incremeniti, stejarii care-si fac loc in ghinda./ Fiara, care se smulge din carnea padurii./ Rasura./ Adevarata – umbra. Nestiut – semnul./ Oh, si peste toate,/ descompunerea, linistea ei nedisimulata./ Talpa ei vascoasa”. Cand expresia se va mai fi limpezit si semnul va fi mai sigur de-semnat, poezia tinerei autoare va castiga in profunzime. Parabola, gesticulatia ampla fac bine la tinerete.

Despre Viorel Lica am scris la revenirea sa printre cei de care apartine ca generatie – nu numai ca varsta, ci si ca optiune poetica. Tacerea indelungata, ruperea mult timp de generatie il incomodeaza azi mai mult decat ieri. “Formatul magic” (Ed. Brumar, 2005) contine 56 de poeme, cu titluri voit simple, respectand ordinea aparitiei lor in volum (unu, doi, trei… etc.), intr-un format care insa, ni se sugereaza, nu poate fi schimbat (ceea ce este o tautologie pentru ca tocmai asta-i definitia formatului). Magia tine de iluzie, de capacitatea de a produce insa schimbari majore, cel mai adesea in contrarul a ceea ce ni s-a oferit ca real. Cum de la un capat la altul al volumului avem a face cu definiri ale poemului, intr-o austeritate bine cultivata, intelegem ca formatul magic este insasi poezia, o poezie insa in sens originar, creatoare si nu oglinda de lumi. Este o polemica discreta cu ceea ce se petrece azi in poezie. Viorel Lica isi asuma, cu o falsa umilinta, orgoliul de a fi “poet anacronic”, care insa stie, si are puterea, sa schimbe batrana poezie “cu o singura atingere imperceptibila”, pastrand insa formatul vechi, in care incap ingeri, garoafe, Dumnezeu, lupi, demoni, visuri, ploi, umbre. Cand omenescul raneste, chiar daca, uneori, numai intr-o fulgurare, poemele se lumineaza: “Viata mea, tu, batrana,/ Unde sa te mai duci/ Singura spre a fi/ Cu acel nimic/ Al bunului timp?// Bezna lupului/ Pe pragul minunii”(“douazecisinoua”) sau “Lasa in urma, neinjunghiat opac la suferinta umana,/ Tehnica frazei concentrate/ Pentru noile expresii ale/ Atitudinii de invingator/ Pe care fluxul sarac al poemului/ Le suspecteaza de terorism/ Inca de la primul zbor al/ cartitei mentor sub cerul liber” (“treisprezece”).

Pentru a atrage publicul spre poezie este absolut necesar sa-i prezentam o oferta bogata. Sunt cititori si pentru fiction, si pentru auto-fiction, si pentru pentru formatele mai noi, si pentru cele mai vechi. Orice vers bun este un castig absolut al literaturii, dar si al culturii in care a aparut si care, practic, l-a facut posibil. Important e ca el, versul, sa ajunga la cititor, la public sau chiar la cineva care nu a bagat in seama poezia pana acum. Daca pentru o clipa acesta se va opri din mecanica vietii cotidiene si se va intoarce spre sine, tulburat de o emotie, de-un gand, inseamna ca poezia lucreaza inca asupra lumii si deci nu-i totul pierdut.