Handicapul nonomologarii

De ce literatura romana a ramas periferica si nu a fost receptata ca alte literaturi ale Europei? Cum se explica faptul ca, desi i-am dat pe Tristan Tzara, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Mircea Eliade si Emil Cioran, cu totii modele europene omologate, totusi autorii romani nu starnesc curiozitatea altora si nu sunt inca intrati in circuitul de valori europene?

Evident, aceste interogatii s-au reiterat de fiecare data cand s-a observat ca literatura noastra nu este luata in seama atunci cand se traseaza perimetrul textelor ce compun literatura universala. Nici Eminescu nu este integrat romantismului fundamental, nici Blaga sau Ion Barbu nu au fost introdusi de Hugo Friedrich printre exemplele care figureaza structurile liricii moderne, nici Nichita Stanescu sau Marin Sorescu nu sunt citati decat incidental in diferitele clasificari ale poeziei europene din a doua jumatate a secolului XX. Singurul autor roman ce devenise cunoscut pe vremea lui Voltaire este Dimitrie Cantemir, al carui exemplu nu a fost urmat din motive ce ne scapa, sau nu suntem noi atat de pragmatici incat sa reusim sa identificam cauzele esentiale si sa trecem la remedierea acestora hic et nunc.

S-a afirmat ca nu am fost asimilati fiindca limba romana nu este cunoscuta sau pentru ca suntem intraductibili. Dar faptul ca limba romana nu are decat o circulatie redusa nu are nici o relevanta fiindca nici limba suedeza nu este mai extinsa si nici limba poloneza nu este o limba de circulatie universala. Totusi, in aceste limbi s-au scris opere care au fost traduse si introduse in tezaurul literaturii universale, fiind omologate si prin Premiul Nobel. Problema ca atare nu este deci aceea a traductibilitatii sau a circulatiei limbii originale, ci a omologarii la timp a valorilor. Desigur, nu poti fi omologat daca nu esti tradus, adica daca nu esti cunoscut la timp. Aici functioneaza insa un paradox al receptarii: poti fi receptat si pe alte cai mai diverse, fara sa fii tradus. Poti deveni brusc un punct de referinta pentru public si abia apoi sa fii tradus. Ma gandesc, de exemplu, la un Soljenitin sau la un Brodski. Acesti doi rusi au intrat in Europa prin atitudinea lor anticomunista mai inainte ca opera lor sa fie tradusa. De ce nu s-a intamplat si cu noi acelasi lucru? Sau de ce, in cazul nostru, unii autori au fost receptati numai pentru atitudinea politica, fara sa fie omologati si pentru valoarea lor literara (cazul unui Petru Dumitriu sau al lui Paul Goma)?

Exista anumite continuturi sau anumite forme de expresie pe care noi nu suntem in stare sa le ilustram sau sa le producem si atunci suntem taxati drept mimetici si marginali? De ce nu reusim sa ne identificam singuri nucleele artistice proprii, pe care sa le comunicam lumii ca pe niste continuturi romanesti germinatoare de sens universal? Omologarea reala poate incepe in momentul cand cititorul din alta parte va descoperi in produsele noastre literare ceea ce nu intalneste in propriile-i produse si astfel va dori sa cunoasca solutiile romanesti la dilemele conditiei ontologice, sau va vrea sa afle situarea religioasa sau cosmica a individului mioritic.