Hanul Șerban Vodă/ de Emanuel Bădescu

Se spune că îndată ce principele Șerban Cantacuzino a poruncit zidirea Mânăstirii Cotroceni, începută la 26 mai 1679, s-a gândit s-o înzestreze cu un han uriaș, care să ocrotească vistieria sfântului locaș de lăcomia zarafilor ovrei. Gândul stăruia încă de pe vremea când urca treaptă cu treaptă ierarhia boierească, încă de pe atunci achiziționând loc prin cumpărare sau prin schimb de terenuri în mahalaua Grecilor, chiar peste drum de biserica Ghiormei banul.

Construirea hanului, pe trei sferturi din lungimea sa, s-a întins de-a lungul unui deceniu, cât a durat și domnia ctitorului. Pe trei laturi de circa 100 de metri, s-au înălțat ziduri groase ca de cetate, numeroase prăvălii spre ulițe, apartamente, grajduri, un paraclis și chiar o moară cu cai pentru trebuințele celor 17 bucătării ce urmau să potolească foamea mușteriilor. Precum fusese voința ctitorului, hanul rivaliza cu marile construcții de acest gen de la Constantinopole, Viena, Lipsca și Padova, cunoscute de învățatul stolnic și frate al Măriei Sale, Constantin Cantacuzino.

După moartea neașteptată, probabil prin otrăvire, a lui Șerban Cantacuzino, cauzată de vreun agent al Sultanului, furios pentru ajutorul acordat creștinilor în timpul marelui asediu al Vienei, soarta hanului neterminat a depins de bunăvoința lui Constantin Brâncoveanu și, mai cu seamă, de priceperea egumenilor Mânăstirii Cotroceni.

Trebuie spus că rareori sfințiile lor au fost la înălțimea pretinsă de o asemenea însărcinare. Chiriașii, de pildă, au ocupat apartamentele din tată-n fiu, neostenindu-se cu plata chiriei, iar negustorii au luat în stăpânire prăvăliile, hotărând asupra contractelor și afacerilor fără să țină seama de drepturile cuvenite mânăstirii. Nu ne mai miră că a trebuit să se scurgă un veac și jumătate până când arhimandritul Visarion a putut să desăvârșească latura hanului neterminată de ctitor, lucrare efectuată în anul 1803. Pe lângă aceasta, a pus ordine și în relația cu neguțătorii din han.

Râvna acestui gospodar a încălcat anumite calcule ale supușilor austrieci și ruși, 13 ani mai târziu el fiind destituit din funcție sub acuzația de “rea economie și netrebnică chivernisire”! Cum răul odată urnit anevoie mai poate fi oprit, în 1829 ocupanții ruși au transformat hanul în spital militar, din care motiv va fi vizitat aproape zilnic de Pavel Kiseleff, guvernatorul Moldo-Valahiei. Era stăpânul absolut și este de observat că în epoca gubernială și a domniilor regulamentare, nici hanul și nici mânăstirea nu au încasat veniturile cuvenite. Parcă se urmărea decăderea și ruinarea lor.

A fost redusă drastic activitatea comercială, moara cu cai funcționa doar pentru băcanii sudiți, iar paraclisului din mijlocul curții i s-au aninat lacăte grele, să nu-l mai deranjeze pe Hillel. Provizoriu și de-a valma au fost aduse și câteva instituții de prim rang, precum Colegiul Sf. Sava și Sfatul Orășenesc. Ca un rus care se respectă, Kiseleff iubea peste măsură centralizarea, iar hanul – spre ghinionul lui – se afla la doi pași de casa baronului Meitani, în care locuia generalul și care a devenit – poate simbolic – Prefectura Poliției Capitalei.

În Hanul Șerban Vodă, pe urmele tradiției întemeiate de Kiseleff și după rușinoasa secularizare a averilor mânăstirești, când stăpânii laici ai bisericii au încălcat dispozițiile testamentare ale ctitorilor, autoritățile românești vor instala – provizoriu – Casa de Depuneri și Consemnațiuni și direcția Monitorului Oficial, ambele idei ale lui Ion C. Brătianu.

Tot aici a funcționat în 1848 atelierul de dagherotipie al lui Johan Baumann, iar în 1867 ardeleanul Ioan V. Socec a deschis prima sa librărie, piatră fundamentală a unui lanț de librării de faimă europeană. Pe linia întâmplătoarei întâietăți absolute deținute în comerțul bucureștean de Hanul Șerban Vodă, amintim spițeria lui Arbut, prima din Capitală în ordine cronologică, apoi prima băcănie, prima tutungerie, primul magazin de coloniale. Nu putem trece cu vederea cantorul de zarafie al lui Salomon Halfon, care, arăta profesorul George Potra, a fost “în legătură de afaceri cu marile firme Rotschild și Rougemont”.

Pe aceeași linie a întâietății, dar în altă dimensiune calitativă, în acest han și cu binecuvântarea starețului de la Cotroceni, doamna Elisabeta Știrbei fondase în 1843 un cămin pentru 100 de fete sărace, o prefigurare a Azilului Elena Doamna, de mai târziu. Să mai spunem că aici și-a găsit refugiu și principele Grigore Ghika în 1768, după ce Pârvu Cantacuzino cucerise Curtea Veche, rezistând până la intrarea rușilor în București, fiind apoi arestat și trimis în Rusia.

Deși vitregit de o administrație când incompetentă, când exagerat de supusă puterii laice, lovit cu îndârjire de incendiile devastatoare provocate în vecinătate, șubrezit continuu de cutremure, hanul părea, totuși, sortit supraviețuirii. Soliditatea și grosimea zidurilor – atribute care îl impresionaseră pe Ion Ghika – erau mărturii de siguranță.

Trebuia doar puțină bunăvoință din partea autorităților, reparațiile necesare, cum reiese din catastife, fiind minore. Bunăvoința autorităților laice s-a tradus, însă, printr-un cuvânt magic, înspăimântător prin paleta infinită de interpretări: toleranță. Bătrâna ctitorie domnească nu era respectată, ci doar tolerată. Tolerată de cine? De-o grămadă de ipochimeni cu puteri decizionale: este partea urâtă a democrației, care permite oricărui ticălos și oricărei mediocrități să acceadă la conducerea treburilor statului. Lăsat să cadă în paragină, hanul lui Șerban Vodă Cantacuzino a fost pus pe lista demolărilor.

Pretextul? Cel obișnuit în asemenea cazuri: “modernizarea urbei noastre Bukuresti”! Curios lucru: hanurile domnești și cele ridicate de negustorii români erau și sunt destinate târnăcopului, în vreme ce hanul lui Manuk, martor al răpirii Basarabiei, ori al lui Elias își trăiesc a doua tinerețe… În 1882 două duzine de zilieri s-au năpustit cu forța și injuriile ignoranței asupra venerabilei construcții, strivind cu barosul și târnăcopul două veacuri de istorie valahă și locală. În loc a fost înălțat Palatul Băncii Naționale (bancă privată național-liberală!). Pentru orice privitor, spațiul dedicat acestei capodopere ridicată după planurile lui Albert Galleron și Bernard Cassien este excesiv de meschin.