Hanul și biserica Stavropoleos/ de Emanuel Bădescu

“Dacă o luăm în sus pe Strada Poștei – scria Gheorghe Crutzescu în cartea sa “Podul Mogoșoaei” -, ajungi în fața bisericii Stavropoleos. Pitită, ca la adăpostul zidurilor înalte ale caselor ce o umbresc, e ca o bijuterie în teaca ei. Și îi mulțumești în gând grecului Ioanichie care a făcut-o atât de frumoasă”. Subscriind total la această apreciere, ne întrebăm: cum ar fi arătat înconjurată pe trei sferturi de mânăstirea-han? Deoarece, asemenea tuturor construcțiilor bucureștene din alte veacuri, nici ea n-a rămas în ansamblul inițial gândit de ctitor, ceea ce vedem astăzi fiind doar un surogat conceput de Ion Mincu, nicidecum o restaurare în spiritul epocii post-brâncovenești.

Cu toate că mânăstirea-han Stavropoleos datează doar din secolul al XVIII-lea, istoria acestui ansamblu nu este mai puțin fascinantă decât a mult mai vârstnicului Han Greci. Ca o particularitate, trebuie subliniată concurența, cu accente de persecuție, suferită din partea epitropilor bisericii Sf. Dumitru, cunoscuta “biserică de jurământ” și metoh a Episcopiei Buzăului, care s-a răsfrânt asupra ariei hanului și dimensiunilor bisericii. Revenind la ctitorie, vom întâlni conlucrând pe arhimandritul Ioanichie, fost arhiereu al mânăstirii Gura din eparhia Pogonianis, cu vestiții boieri, proprietari ai locurilor de zidire, Popești și Greceni.

Prima achiziție de teren datează din 6 aprilie 1722. Văduva lui Cârstea Popescu, Despa, născută Brezoianu, dădea “zapis sfinției sa­le arhimandritul chir Ioanichie de la Pogoniani” că-i vinde “locul de casă din mahalaua bisericii Ghiormii-banul, alături cu casele Radului logofăt”(Greceanu, celebrul cronicar). Vânzarea locului s-a făcut prin interme­diul “părintelui Daniil, mitropolitul țării”, o parte din bani fiind dați de serdarul Gligorie Greceanu. Până la data de 1 iunie 1724, când arhimandritul Ioanichie a restituit partea de bani cuvenită boierului Greceanu, o parte a hanului fusese deja construită.

Cum în intenția ctitorului se profila o combinație între han și mânăstire, determinată probabil și de caracterul laic al Hanului Greci vecin, mânăstire doar cu numele, Gligore Greceanu adăuga în zapis: “Să se știe că vrând sfinția sa părintele kir Ioanichie să facă o biserică în hanul sfinției sale pe locul Cârstii vistierul și fiindu-i locul prea strâmt, au venit de m-au poftit ca să-i vânz un stânjen de loc, ca să încapă altarul bisericii”. Un an mai târziu “Maria, fata logofătului Radu Greceanu” îi va dărui lui Ioanichie “un petic de loc, pentru clopotniță și pivniță”. După decesul ei epitropii averii vor vinde arhimandritului și restul proprietății Greceanu: în lung “pe Ulița cea Mare de jos, care merge la Sf. Ioan”, actuala stradă Stavropoleos, 22 m., iar în lat “din hanul sfinției sale până la locul lui Matei, fiul lui Șerban biv vel logofăt” 20 m. Kir Ioanichie va mai obține și un act de danie pentru “moșia sa ce se chiamă Greci ot sud de Vlașca”.

Pentru strădaniile sale, patriarhul ecumenic de la Constantinopole îl va numi la 4 mai 1726 “Mitropolit propriu al Mitropoliei Stavropoleos”! Cu toată această înălțare, bine meritată de altfel, kir Ioanichie nu părăsește Bucureștii. Gestul îl arată dezinteresat de măriri și dezvăluie un om cu frica lui Dumnezeu, preocupat să finalizeze lucrarea începută cu aplomb și strălucire. După ce va mai obține în 1729, printr-un schimb de locuri cu Grigore Greceanu, câțiva metri pătrați “ca să mai mărească altarul bisericii”, se dedică plin de evlavie finisării ctitoriei sale, pe care o va isprăvi în anul 1733. La 8 noiembrie 1733 “el închină mânăstirea Stavropoleos mânăstirii Gura din eparhia Pogonianis din Epir. Actul acesta este întărit de Constantin Mavrocordat prin hrisovul din 12 aprilie 1737”. Când a închis ochii, în toamna anului 1741, kir Ioanichie lăsa în urmă un așezământ monahalo-comercial de mare frumusețe și viitor, ce a stârnit admirația străinilor și a îndemnat pe veliții boieri la danii întru pomenire, dar și invidie.

Bănuindu-i-se tendința de extindere, ca la Hanul Greci de peste drum, așezământul Stavropoleos a fost mereu hărțuit, pe drept sau pe nedrept, de Episcopia Buzăului, care își avea metoh biserica Sf. Dumitru. La un moment dat episcopul Metodie al Buzăului a intenționat chiar să zidească un han, însă a fost oprit cu amenințări grele de Grigore Greceanu, unul dintre co-ctitorii de la Stavropoleos. Acest lucru se petrecea în 1746, la cinci ani de la adormirea lui chir Ioanichie! Greutăților datorate naturii omenești li se vor alătura în timp cutremure furioase, precum cel din 1838, când s-a prăbușit turla bisericii, incendii, călcare de hoți și așa mai departe, totul culminând cu decretul din 5 aprilie 1894, prin care Sfântul Sinod a hotărât ca bisericile Sf. Dumitru, Stavropoleos, Sf. Ioan cel Mare și Măgureanu să devină filiale ale bisericii Zlătari. Un destin vitreg își arăta colții acestei ctitorii a lui kir Ioanichie și a Grecenilor…

Cu atât mai vitreg și mai nedrept cu cât în cuprinsul mânăstirii-han mai funcționa o școală, care în 1838 avea 38 de elevi și un azil pentru femei scăpătate, majoritatea văduve de negustori doborâți de faliment. În 1861, când Schlatter, arhitectul orașului, a pornit așa zisele lucrări de restaurare a așezământului, au fost acoperite cu var înseși portretele ctitorilor! Umilire voită, ignoranță, numai Dumnezeu știe ce a fost. Părea că totul trebuie dat uitării. Zece ani mai târziu, Primăria va ordona ceea ce amânase din diferite motive, adică demolarea hanului. După ce Vodă Cuza îi luase moșiile, i se lua și unica sursă de venit: așa se întâmplă când de soarta bisericii se îngrijește puterea laică, stăpânită fără excepții de puterea banului! În disperare de cauză, ca bisericii să nu i se ia și pământul dimprejur, preoții au cerut stăpânirii ca locul hanului să se dedice pe de-a întregul mânăstirii. Datorită campaniei de salvare a așezământului dusă de oamenii luminați ai timpului, Ministerul Culturii îl va angaja pe arhitectul Ion Mincu să refacă strălucirea de altădată a ctitoriei lui kir Ioanichie. După decesul lui Mincu, lucrările au fost preluate de Alexandru Zagoritz, care le-a finalizat. Ceea ce vedem astăzi, o sugestie în stil neo-românesc a trecutului, se întinde pe o suprafață de două ori mai mică decît cea obținută de Ioanichie de la boierii Popești și Greceni, un jaf impardonabil. Oare subliniază mai bine aceste noi proporții splendoarea sfântului locaș? Nu cumva, dimpotrivă, o atenuează? Sunt întrebări retorice. Nu mai adaug decât îndemnul lui Gheorghe Crutzescu: “Mergeți și vă opriți un sfert de ceas în fața bisericii lui Ioanichie Stavropolitul”.

EMANUEL BĂDESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licențiat în istorie la Universitatea București, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele Formula AS, Lumea Magazin, Magazin Istoric și la Ziarul de Duminică. A publicat “1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București”și “Imnurile naționale la români”. Este și coautor al volumelor “Scurtă istorie a regalității în România”, “Nicolae Ionescu”, “Bucureștii de altădată”, “De la Vatican la Ierusalim”, “Conspirația securității”, “Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I” (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).