Harem. Lumea din spatele vălului/ de Alev Lytle Croutier

Harem. Lumea din spatele vălului este prima încercare de a prezenta publicului larg lumea misterioasă a haremurilor. Alev Lytle Croutier construiește o descriere la fel de hipnotică, de elegantă și complexă ca un arabesc pe baza mărturiilor intime oferite de rudele sale feminine care avuseseră experiența viețuirii în haremuri înainte de desființarea oficială a acestora în Turcia, dar și a documentelor istorice, precum și a memoriilor și jurnalelor de călătorie ale unor autori occidentali dintre cei mai diverși. De la eunuci la odalisce și de la ieniceri la sultane, toate personajele care populau lumea Marelui Serai defilează prin fața noastră asemenea unor siluete ale unui teatru de umbre.

Cartea se compune ca un chilim, din fire narative diverse, și cititorul se va bucura să descopere, alături de citate istorice, fragmente din scrisorile unor cadâne sau din romane istorice, dar și anecdote ale familiei autoarei sau rețeta preparării celei mai bune cafele turcești. Iar ilustrațiile bogate, alese cu grijă, din operele unor artiști fascinați de lumea orientală precum Delacroix, Ingres, Gérôme, Renoir sau Matisse, completate de fotografii inedite din arhiva familiei autoarei vor delecta și vor informa în egală măsură, ajutând cititorul să pătrundă cu adevărat în lumea budoarelor și a hamam-urilor sultanelor.

Cartea apare în colecția Corint Istorie al cărei coordonator este Doru Dumitrescu.

*

*     *

Alev Lytle Croutier (n. 1945) este o scriitoare americană de origine turcă ale cărei cărți au fost traduse în peste douăzeci și două de limbi. Născută în orașul Izmir, a urmat studii de literatură comparată la Robert College din Istanbul, apoi, de istoria artei la Oberlin College, una dintre cele mai progresiste universități americane. A predat în universități americane precum Dartmouth, Goddard sau San Francisco State și a ținut conferințe despre cultura și civilizația otomană, femeile din Orientul Mijlociu și haremuri. A fost membru co-fondator al editurii Mercury House specializate în publicarea cărților de beletristică și memorialistică, unde a lucrat ca director editorial vreme de aproape un deceniu. A lucrat ca scenarist și creator de documentare în Japonia, Turcia și SUA și a primit o bursă Guggenheim pentru scenariul scris de ea pentru filmul Tell Me a Riddle (1980), ecranizare a cărții omonime a lui Tillie Olsen. A publicat articole în reviste precum Art & Antiques, Harper’s, London Telegraph, New York Times, San Francisco Chronicle, Gourmet, Le Monde, Die Woche, Focus sau Zyzzyva. A contribuit la realizarea unor antologii precum: Roots & Branches, Istanbul, I Should Have Stayed Home, și Food, și, alături de scriitori precum Amos Oz, Tahar Ben Jelloun, Max Gallo, Amin Malouf și Luis Sepulveda, la A Window over the Mediterranean. A publicat lucrări de non-ficțiune ― Harem: The World Behind the Veil (1989) și Taking the Waters: Spirit, Art, Sensuality (1992) ―, dar și romane, precum The Palace of Tears (2000), Seven Houses (2002) (despre care Isabel Allende spunea că „îmbină istoria și ficțiunea într-un model complex”) și Leyla: The Black Tulip (2003).

*

*     *

M-am născut într-un konak („casă veche”), care fusese odinioară haremul unui pașă. În anii copilăriei mele, trăiau acolo, împreună cu noi, servitori și odalisce. Am crescut în Turcia, ascultând povești și cântece care ar fi putut să provină din O mie și una de nopți. Oamenii din jurul meu vorbeau adesea în șoaptă despre haremuri; propria mea bunică și sora ei crescuseră într-unul. De atunci încoace, am început să-mi dau seama că acelea nu erau doar niște povești ca oricare altele. Însă pentru copilul care am fost nu erau nimic mai mult decât niște simple basme, pentru că altele nu știam. […]

Vizita făcută la haremul din Palatul Topkapî a început să mă obsedeze. Mă urmărea mereu gândul că treptele de azi fuseseră atinse de atâția pași ușori, că pe aleile de astăzi răsunase foșnetul delicat al veșmintelor de demult. Zidurile păreau să șoptească secrete care voiau să se facă auzite. Podelele de marmură ale băilor păreau să mai păstreze încă peste secole ecoul apelor care curseseră acolo. Evident, locul acesta ascundea cu mult mai multe decât senzualitatea pe care o presupune noțiunea de harem și tot ceea ce auzisem despre el pe când eram copil. Mi se părea că pătrunsesem într-o realitate unică și extraordinară ― un cocon feminin aflat în plină evoluție. Începeau să apară tot felul de întrebări. Ce se întâmplase aici în toți acești ani? Cine fuseseră acele femei? Ce făcuseră ele zi de zi?

Am început să caut cu seriozitate documente despre harem ― cărți, scrisori, jurnale de călătorie, picturi, fotografii ― care să mă ajute să refac o imagine cât mai apropiată de realitate a acestei lumi ascunse sub văl. Ceea ce am găsit nu erau decât niște crâmpeie – descrieri romanțate ale haremului imperial făcute de călători, scriitori și diplomați occidentali, câteva scrisori și poeme scrise chiar de femeile din harem și scoase ca prin contrabandă afară din palat, precum și studiile plictisitoare ale unor istorici care fuseseră preocupați în primul rând de viața regală și de mașinațiile politice de la palat, nu de nenumăratele femei fără nume care trăiseră în harem.

În același timp, mi-am dat seama că trebuie să-mi cercetez mai amănunțit istoria propriei familii. Când mi-am exprimat dorința de a afla totul despre haremurile despre care nu se scrisese nimic important până atunci, multe dintre rudele mele m-au susținut. Tot ele m-au ajutat să-mi amintesc anumite lucruri. Mi-au arătat cărți și scrisori stranii. Mi-au povestit întâmplări neînsemnate, lucruri care se întâmplaseră cu mult timp în urmă, ca să scriu despre ele.

Izolarea fizică și spirituală a femeilor, precum și poligamia, am descoperit, nu fuseseră specifice doar Turciei. Haremurile au existat, în decursul istoriei, în toată lumea asiatică, fiind cunoscute sub diferite nume, cum ar fi purdah („perdea, draperie”), în India, sau enderun ori zenana în Persia. În China, Orașul Interzis din Pekin avea și el femei claustrate și eunuci care să le protejeze și să le supravegheze. Dar cel mai mare și complex harem a fost, fără îndoială, Marele Serai. Ceea ce se întâmpla acolo a ajuns să fie considerat paradigmatic pentru toate haremurile.

Numai în Serai erau femei cu miile, femei care trăiau și mureau fără ca nimeni altcineva să știe de existența lor. Am sperat ca, punând cap la cap toate crâmpeiele pe care le adunasem de-a lungul vremii, să descopăr acea lume misterioasă, frumoasă și incredibil de represivă, ascunsă vreme de multe secole în spatele vălului. Ce ne vor spune oare aceste femei, despre ele și despre noi înșine? […]

Originea

Haremul, lumea femeilor izolate, este rezultatul sintezelor mai multor tradiții. El exprimă clar ideea separării lucrurilor, sublima dualitate alcătuită de sacru și de profan, conform căreia realitatea este împărțită în categorii care se exclud una pe cealaltă și se supune unor reguli stricte, numite tabuuri. Într-un astfel de sistem, primii care trebuie separați sunt bărbații și femeile. Femeile simbolizează pasiunea, iar bărbații ― rațiunea. Eva a fost ispita, iar sistemele patriarhale de gândire care au existat în decursul timpului, au avut tendința de a le considera pe toate femeile ca fiind, de asemenea, niște ispititoare.

În ciuda sfintelor scripturi, înainte de Adam și Eva a existat o lume ― în anumite credințe, o lume pre-patriarhală. De exemplu, în civilizațiile sumeriană, egipteană sau greacă, femeile ocupau poziții foarte importante din punct de vedere spiritual și aveau acces la tronul zeilor. În aceste sisteme, care erau prin excelență matriarhale, zeitățile feminine, ca și cele masculine, controlau deopotrivă destinele ființelor umane și animalelor. Erau la fel de puternice.

Cea mai veche zeitate cunoscută este zeița albă a nașterii, iubirii și morții. Ea era reprezentată prin luna plină, nouă sau prin semilună, și era venerată sub nenumărate nume, cum ar fi Isis, Iștar, Artemis și altele. Ea era Marea Zeiță în diversele sale forme. […]

În cele din urmă, cunoștințele și priceperea în materie de agricultură au creat pentru unii un surplus de mâncare, făcând posibilă exploatarea altora, care nu aveau mijloacele necesare pentru a-și asigura existența. Stăpânirea unor proprietăți private, în special a pământurilor, a înlocuit împărțirea colectivă a bunurilor, divizând societatea în proprietari de pământ și sclavi de diverse ranguri. Această evoluție a avut loc în paralel cu declinul prestigiului spiritual al femeilor care au încetat să mai săvârșească ritualurile religioase. Mama nu mai era axa familiei, cea în jurul căreia gravitau ceilalți membri, iar tatăl a devenit pater familias. În Roma antică, termenul familia desemna terenurile, proprietățile, banii și sclavii deținuți de un bărbat, toate bunurile care erau lăsate moștenire fiilor. Femeia a devenit o parte din familia bărbatului, proprietatea lui. A apărut, de asemenea, și poligamia, ca parte esențială a sistemului economic în care un bărbat avea nevoie de multe mâini de lucru pentru a-și menține nivelul de trai.

Povestea cu Adam și Eva apare în iudaism ca o demonstrare a faptului că femeia este păcătoasă și că păcatul ei îl reprezintă sexualitatea sa. Povestea susține că există o ruptură între trup și suflet, concepție pe care creștinismul a adoptat-o și a dus-o la limită, înfățișându-l pe Hristos ca fiind un bărbat sfânt, născut de o femeie care îl concepuse într-un mod asexuat. Hristos era atât de cast, încât nu a cunoscut nicio femeie și nu s-a manifestat deloc în mod sexual.

Această piatră de temelie a credinței iudeo-creștine i-a scindat pe oameni, și, totodată, a opus credinței umaniste în esența bună a trupului, moștenite din religiile Egiptului antic și ale greco-romanilor, concepția conform căreia realitatea fizică de aici și de acum trebuia disprețuită, concepție manifestată în visurile la o „altă” lume, de o spiritualitate infinită și imaterială.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea lui: Dumnezeu era duh, spirit. Dar femeia reprezenta carnea sau trupul, iar trupul era doar un animal dominat de pasiune, senzualitate și pofte carnale. Bărbatul întruchipa, așadar, raiul, iar femeia nu putea fi pe deplin împlinită până când nu se căsătorea cu un bărbat. În secolul al XIII-lea, Toma de Aquino și Albert Magnus reușiseră să propage ideea că femeile erau capabile să aibă relații sexuale cu Satana. Pe acest temei, Inchiziția a identificat și condamnat mai multe femei la ardere pe rug. Subjugarea spirituală a femeilor era, astfel, definitivată.

În sistemul patriarhal, bărbații, pe de altă parte, și-au îngăduit o libertate sexuală nemărginită. Prostituția s-a dezvoltat rapid și o mare parte din veniturile bisericii catolice provenea chiar din bordeluri, iar reforma lui Martin Luther a încercat, printre altele, să pună capăt acestei ipocrizii. În ceea ce privește islamismul, el a impus separarea și ascunderea femeilor sub văluri, susținând că nu sunt demne de încredere și că trebuie să fie ținute departe de bărbați (alții decât rudele lor apropiate), căci aceștia nu ar avea nicio șansă în fața lor, iar ele nu s-ar putea abține și i-ar seduce. Nevoia de spații de locuit speciale, izolate, pentru femei, a devenit imperativă ― nu ca să li se protejeze trupurile sau onoarea, ci pentru a păstra integritatea morală a bărbaților. […]

Haremul din Serai

Triburile turcice, inclusiv otomanii, practicau poligamia cu mult timp înainte de cucerirea capitalei bizantine, Constantinopol, în 1453. Sultanul Mehmed al II-lea, cunoscut în istorie cu supranumele Cuceritorul, era obsedat să facă din noua lui metropolă, pe care a numit-o Istanbul, o replică a orașului lui Constantin, dar mai opulentă. El i-a permis lui valide sultana („sultana-mamă”) să-și organizeze casa după un model cât mai apropiat de acela al gynaecea („apartamentele femeilor”) pe care îl deținea împărăteasa Elena, văduva lui Constantin. Gineceul era situat în partea cea mai îndepărtată a palatului, în spatele curții interioare, iar femeile trăiau aici separat, formând grupuri în funcție de sarcinile pe care le îndeplineau. Mehmed a adoptat obiceiuri bizantine, cum ar fi răpirea membrilor familiilor regale, înființarea unei școli la palat și deținerea de sclavi domestici. Tradiția islamică a poligamiei s-a îmbinat strâns cu aceste obiceiuri bizantine, și au avut ca rezultat haremul. […]

Sultanele

Sultanul era o ființă aproape divină, în fața căruia nimeni nu putea să vorbească sau să-și ridice ochii. Contrar legendei care afirmă că sultanul îi arunca o batistă fetei cu care intenționa să-și petreacă noaptea, de cele mai multe ori, alegerea unei odalisce nu era deloc spontană și nici plină de strălucire. Deseori, o fată îl însoțea în secret pe șeful eunucilor negri în camera suveranului. Numai după ce ajungea la un rang important ― de exemplu, devenea o ikbal („favorită”) ―, relația ei cu sultanul era recunoscută public, și doar atunci ea primea un apartament personal, o barcă, trăsură și sclavi. Călătorul din secolul al XVII-lea, sir Paul Rycaut, confirmă acest lucru: „dacă sultanul era satisfăcut de odaliscă, el o plasa, a doua zi, în custodia Doamnei Casei. Ea se întorcea apoi în harem în cadrul unei ceremonii pompoase, care marca admiterea ei în patul sultanului. Apoi era îmbăiată și mutată în niște apartamente demne de o sultană haseki.”

Când o favorită dădea naștere unui copil al sultanului, ea era ridicată la rangul de cadână sau de haseki sultana. Dacă, întâmplător, copilul era băiat și acesta devenea sultan, mama lui devenea stăpâna haremului și cea mai puternică femeie din imperiu, valide sultana. Bărbatul musulman considera că raiul se așternea sub picioarele mamei lui. La urma urmei, ar fi putut să aibă oricâte soții și sclave dorea, dar avea o singură mamă. De aceea el îi dădea acesteia în grija tot ce avea mai intim și mai personal ― femeile lui.

Competiția pentru râvnita poziție de valide sultana era acerbă, iar miza, foarte mare. Rivalitățile și conflictele permanente făceau ca inimile femeilor să bată mereu nebunește și le țineau mintea mereu trează. Un document din arhivele Palatului Topkapî, din secolul al XVII-lea, vorbește despre rivalitatea dintre sultana Gülnuș și odalisca Gülbeyaz („Albă-ca-Trandafirul”), care s-a sfârșit tragic. Sultanul Mehmed al IV-lea fusese îndrăgostit de Gülnuș, haseki sultana, dar, după intrarea în harem a lui Gülbeyaz, afecțiunea lui a început să se îndrepte către aceasta din urmă. Gülnuș, care încă îl mai iubea pe sultan, a fost cuprinsă de o gelozie nebunească. Într-o bună zi, pe când Gülbeyaz stătea pe o stană de piatră și privea marea, Gülnuș a împins-o pe neașteptate de pe stâncă și a înecat-o pe tânăra odaliscă.

Maternitatea regală conferea puteri și bogății uriașe, dar foarte puțină securitate. Conceperea unui copil era începutul unei călătorii riscante de autoapărare, care solicita multă istețime și curaj. Ochii curioși ai rivalelor geloase erau foarte pătrunzători, iar amenințarea la adresa vieților mamei și potențialilor moștenitori era o realitate care trebuia înfruntată zilnic. Un tânăr prinț stătea în harem cu mama și cu doicile lui până la vârsta de doisprezece ani, iar în tot acest timp mama lui trăia cu o teamă permanentă. Conspirația sultanei Kösem în vederea asasinării copilului-sultan Mehmed al IV-lea și exilarea prințului Mustafa de către Roxelana, care vor fi discutate pe larg mai departe, sunt doar două exemple care demonstrează cât de periculoasă putea fi viața în harem.

Odată cu urcarea pe tron a unui nou sultan, soțiile predecesorului, împreună cu anturajele lor, erau trimise la Palatul Vechi, care mai era denumit și Palatul Celor Nedoriți sau Casa Lacrimilor. Apartamentele lor din Serai erau dărâmate și în locul lor erau construite altele, decorate special pentru noile locatare. Acest lucru nu înseamnă că femeile proaspăt mutate erau neapărat mulțumite de condițiile care li se creaseră, chiar dacă acestea erau luxoase. […]

Viața de zi cu zi în haremul sultanului

Câte femei din harem și-au acceptat soarta, kismet ― „ cea scrisă pe frunte”, după cum spune Coranul ― după ce au fost capturate sau cumpărate ca sclave și după ce au fost obligate să se convertească la islamism? Știm acum, dintr-o antologie de scrisori ale mai multor sultane, intitulată Harem’den Mektuplar (1450–1850), că existau acolo femei literate, care nu au stăpânit niciodată pe deplin limba răpitorilor lor. Oare creștinele sau evreicele se rugau în secret dumnezeului lor, implorându-l să le mântuiască de pedeapsa pe care le-o dăduse? Oare trăiau cu sentimentul păcatului, având convingerea că sufletele lor nu se vor putea mântui niciodată? Nu vom putea fi siguri niciodată de aceste lucruri.

Avem dovezi că în harem se practica magia neagră. Ghicirea viitorului, magia, cabala ― toate formele de divinație își aveau secretele și adepții lor, pentru că toți cei închiși în harem căutau o modalitate de a prezice viitorul, pentru a-și ușura prezentul și a-și exorciza demonii care se cuibăriseră în ei.

Mai știm, de asemenea, în prezent și despre existența rebelelor, a femeilor care cedaseră pasiunii inimii lor, cele care se aventurau în idile riscante și puneau la cale întâlniri clandestine cu amanții lor. […] Pe fundul Bosforului și al Mării Marmara zac trupurile nenumăraților nefericiți care au fost trădați de spioni, distruși de minciunile rivalilor sau de-o vorbă scăpată la o șuetă.

Tot ce se întâmpla în spatele zidurilor haremului era, cumva, temperat de conștiința faptului că, odată ce o femeie trecuse prin Poarta Fericirii și pătrunsese în harem, nu mai exista nicio cale de întoarcere. Pentru ea lumea de afară înceta să mai existe. […]

Mâncarea

Afiyet șeker olsun! („Fie să se transforme [mâncarea ta] în zahăr!”)

Teșekkür ederim, sizede afiyet! („Îți mulțumesc! Și a ta la fel!”)

Nimeni nu lua o îmbucătură de mâncare înainte de a fi spuse aceste cuvinte. Mâncatul nu era o activitate banală în harem, ci un ritual sofisticat. De-a lungul întregii zile, un flux nesfârșit de preparate și de șerbet-uri trecea pe coridoare către apartamentele lui valide sultana, ale cadânelor și ale favoritelor. Șerbet-urile erau considerate de femei cele mai dorite delicatese, și aproape toate aveau o slăbiciune pentru dulciuri. Prepararea șerbet-urilor necesita un drum de șaptezeci de mile până la Muntele Olimp, de unde se aduna zăpadă de pe crestele cele mai înalte și se înfășura în pături, după care era adusă pe catâri la Serai, potrivit jurnalului de călătorie al lui Evliya Celebi, Seyahatname (1314–1328). Oamenii care aduceau zăpada purtau turbane făcute din zăpadă, și munți de zăpadă din cea mai pură, adunată de pe Muntele Olimp, mari ca niște cupole, erau încărcați în căruțe și trase de șiruri de optzeci de catâri. Ignatius de Mouradgea d’Ohsson, în cartea lui din secolul al XVIII-lea, Tableau général de l’Empire Othoman, descrie Gülhane („Casa Trandafirului”), unde se făceau șerbet-urile și conservele: „Grija cu care își fac șerbet-urile este la fel de mare ca și a francezilor, atunci când își prepară vinurile. Șerbet-ul este, de obicei un amestec de diferite sucuri de fructe, dar și de esențe florale precum acelea de trandafir, gardenie, panseluță, tei și mușețel, care este aromat cu mosc, ambră cenușie și aloe”. Șerbet-urile se făceau din trandafiri și violete, iar cafeaua era aromatizată cu scorțișoară, cuișoare și petale de trandafiri. […]

Mâncatul cu mâna devenise o formă stilizată și ultra-rafinată de artă printre femeile din harem. Toate odaliscele erau educate cu grijă, ca să poată interpreta acest ritual cu delicatețe, ușurință și grație…