Harta sindromului Down/ de Felix Nicolau

Specializată în scrisul la patru mâini, Ruxandra Cesereanu a mai produs un duplex minunat. De data aceasta împreună cu Marius Conkan, discipol deja consacrat al maestrei în scriere creativă. Masivul poem “Ținutul celălalt” (Cartea românească) îi are ca protagoniști pe Spuki și Lolo, doi copii afectați de sindromul Down. Din orfelinat, ei construiesc complicate universuri compensatorii. Unele sunt suprarealiste, altele crude, sentimentale sau copilăresc-îngânate. Ambiția autorilor nu a vrut să scape nimic din simțirea copilărească. În viziunea lor, copiii afectați de întristătoarea boală au o lume interioară mai pasionantă decât a celor sănătoși. Cu alte cuvinte, cine nu manifestă sindromul Down exterior, cu siguranță îl va manifesta interior… Așa cum știm, copiii atinși de acest sindrom pot atinge performanțe intelectuale remarcabile.

Nu o să cad în capcana despletirii celor două condeie. O să iau poemul ca atare și o să-i urmăresc traiectoria în funcție de harta de la începutul cărții. Un student pasionat de genul fantasy îmi spunea că el recunoaște o producție solidă în funcție de harta însoțitoare, care propune o altă lume. Așa se întâmplă și aici, unde ne mișcăm între Claunsenburg, Zona Yoodoo a morților, Nevermorlandia, Peștera lui Olikups, Hadesedah etc. Cum bine se vede, ludicul se îmbină cu toposul cultural. Unul dintre meritele cărții este că nu revarsă noțiuni, sintagme și concepte asupra cititorului. Abia spre sfârșit ele izbucnesc ca niște gheizere revelatoare. Așa că ne putem bucura de ingenuitatea și fantezia jocului.

Planul este pus la punct în cele mai mici detalii, așa cum o dovedește mini-rezumatul ce precede harta: “în care e vorba despre spuki și lolo, doi copilași/aflați la orfelinat, despre o tanti și un baubau, despre/doamne-doamne pe care cei doi copilași îl caută și prin/care zboară cu un avion de hârtie, despre o călătorie/dus-întors prin frigider”. Candoarea ascunde multe teorii și argumente sofiste: “prichindeii visează încrucișat, despre alisa de/o sută de ani care va fi vindecată, despre cum spuki/prefăcut în baubau o închide pe lolo în pivniță și despre/cum orfelinatul arde, apoi despre doamne-doamne care e/schizo-schizo”. Mai mult, “autorii își inventează heteronimi”, apar vrăjitori voodoo, se vorbește despre “cele două morți și cele două vise”, despre “fengșuiala lui tanti” etc.

Epopeea este livrată în papyrusuri, așa că melting pot-ul postmodern cu masive infuzii new age funcționează pefect. Există câteva locuri geometrice ale fanteziilor: “nu deschide frigiderul pentru că moartea locuiește acolo/cu vreo câțiva bărbați”. Printre ele se află și umorul, delicios adesea. Astfel, doamne-doamne îi pune comprese lui spuki, care are migrene de la baubau. Și dacă tot le-a reușit chinezilor recent teleportarea la mai mult de 100 de km distanță, și eroii noștri traversează spațiul și timpul ba prin tunel, ba în avion, ba pe trotinetă, urmăriți fiind de babaul pe bicicletă. Fără probleme de identitate, copilașii vor să refacă androginul și, mai departe, să devină ceea ce ei admiră: “lolo vrea să fie spuki/spuki vrea să fie lolo/amândoi vor să fie lebede și păpuși”. Modificarea de identitate se înfăptuiește cel mai eficient fumând ierburi (vivat orfelinatele politically incorrect!), ceea ce se lasă cu viziuni profetice: “un moș crăciun beat” le deschide viitorul, prevestindu-le chiar moartea, cam bufă. Întrepătrunderile de identitate sunt atât de profunde, încât lolo visează în visul lui spuki.

Unele imagini sunt autentic copilărești, lucru greu de fabricat: “mami are un aeroport/deschis în doamne-doamne”. Autenticitatea este o țintă urmărită febril, dovadă limbajul peltic-stâlcit: “tanti și baubau e negu/bucătră e negu/aniluțele de puș e negu/spuki at-o pe tati cu balbi în bațe/ale păl balbi e fecită/șșt ine baubau brr ine tanti/in andoi pe cicletă/lolo ai fugim pe tinetă”.

O călătorie dus-întors prin frigider frizează fantasticul candid, parcă simbolist: “într-o zi pe când lolo dormea/spuki intră de unul singur în frigider/găsi chiar la intrare o pereche de aripi de gheață/și le prinse de umeri lumea se umplu de cer/un cer sticlind de zahăr candel”. Fantasmele se transformă în alegorii, iar alegoriile ingenue au nu de puține ori înțelesuri grave. Spuki cât p-aici să moară înghețat și nici ierburile-prafurile nu sunt chiar bomboane. Însă dacă vrei să ajungi tocmai în ținutul neverland, nu te stimulezi cu apă plată Bucovina…

Cu asemenea întâmplări năstrușnico-simbolico-șamanico-pshihanalitice sunt dichisite toate cele 5 papyrusuri. Către final, evadarea-defulare trece în spațiul virtual. Fugarii intră într-un computer și întrețin dialoguri amuzante în engleză cu emoticoanele.

În orleoland spuki și lolo iau contact cu evanghelia lui olikups. Postmodernismul rebotează întreaga recuzită a spiritualității umane.

Și,

cum era și normal,

poemul are 3 sfârșituri.

Mai întâi, la ușa orfelinatului frânează un buldozer condus de o femeie cu mască de gaz. spuki e în pericol să fie mutat la un orfelinat de băieți, iar lolo la unul de păpuși mecanice.

În alt sfârșit, cei doi își torturează străbunicul în stil voodoo, prin ciopârțire-mâzgălire a unui album de poze.

Ultima ieșire e o invocație pastișată și comic recodată: “oh muză cântă-mi pe olikups zeul orfelinatului cel care/din nimik zămisliat-a pe spuki și lolo”.

Piatra din capul unghiului este poezia aproape anagramată tij mâloi nil (descîntec de revrăjire din ținutul celălalt): “tij mâloi nil/pestum clavot divâdil/sufner lavitom tirmil…”.

Un experiment curajos, plin de fantezie si culoare. Și poate cel mai frumos omagiu adus copiilor cu sindrom Down.