Hiperinflația libertății

Occidentul european culege azi roadele amare ale formidabilului său succes. Are toate cărțile în mână, dar a uitat jocul. Sunt 70 de ani de când nu a mai fost implicat într-un râzboi decât așa, la secole lumină de frontierele sale – în războiul din Iugoslavia a fost spectator. Moartea unui singur soldat pe undeva departe, dacă se mai întâmplă, este plânsă de o întreagă națiune.

Războiul nu-i mai este la frontiere, iar valorile pe care și-a constuit prosperitatea sunt atât de bine asimilate încât nimeni nu-și mai aduce aminte că nu a fost mereu așa și ar socoti că e o nebunie să fie altfel. “Dacă aerul este indispensabil vieții, de ce este gratis?” – sună o “butadă”. Pentru că este o hiperinflație de aer, ar fi un răspuns în glumă, știind bine că, oricând, cineva ar putea pune o taxă pe aer.

Pentru noi, libertatea și valorilei ei sunt atât de evidente și de “gratis” încât au ajuns hiperinflaționiste. În această zonă a lumii în care, din fercire, și noi trăim, libertatea a ajuns o valoare lipsită de valoare pentru că este proprie sieși și intrinsecă oricui. Chiar și faptul că cerem ca porcul să fie “asomat” înainte de sacrificare sau ca o gaină să trăiască într-un spațiu anume, mai larg, facă parte dintr-o înțelegere a noastră asupra lumii, mai blândă ca în trecut. Începem să fim cu o idee mai aproape de sensului ființei gândit de la umaniștii antichității până la cei din zilele noastre.

Dar ce a făcut ca această expresie a libertății să fie și hiperinflaționistă?

Istoria lumii, chiar și pe scurt examinată, arată că, de fapt, am fost mereu în căutare de resurse în orice colț al lumii ne-am fi născut. Războaiele au fost mereu o luptă pentru resurse – merită să ne amintim de asta, pentru că nici azi nu este altfel.

Fără să vrea, ministrul francez de externe Laurent Fabius a subliniat aseară, parțial, teza de mai sus, vorbind despre posibila sancționare a Rusiei. Dilema, spunea el, este aceasta: țările UE vor să sancționeze Rusia, dar trebuie să țină seama și de “realitatea locurilor de muncă”.

Realitatea locurilor de muncă despre care narează Fabius este – vulgar vorbind – aceea că, dacă unele contracte economice cu Rusia se rup, niște oameni nu vor mai avea serviciu, deci nici bani, deci nici libertatea de a călători în lume…nici…nici..nici… Pentru cei în cauză, valori pe care le socotim universale devin lipsite de sens. Libertatea nu mai este intrinsecă, pentru că, ce sens are să te naști liber ca, mai apoi, să te vinzi singur ca sclav pentru a putea trăi?

Din fericire Occidentul are încă soluții pentru astfel de situații – dar simpla interogare ne arată cât de dependenți de trecut suntem și cât de fragili.

Nu s-a întâmplat așa în istorie sau nu s-a întâmplat întotdeauna. Oamenii nu au stat să moară de foame, au mers, au cucerit noi teritorii și au distrus alte civilizații care și ele aveau dreptul la libertate. A sufoca libertatea altuia, a fost un fel de a extinde libertatea ta. Aceasta este o dramă a umanității, din perspectiva zilelor de azi, dar nu a fost așa mereu.

În mod foarte curios, de 70 de ani încoace de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în Occident lucrurile au început să se schimbe fundamental. Să nu ne mințim, – a existat războiul din Algeria, apoi multele războaie, sclavia a fost exterminată abia de câțiva zeci de ani în America. Ceea ce a început să se schimbe și a schimbat în final lumea, este diluarea sensului libertății pe fondul creșterii prosperității – acesta este paradoxul. A fi “într-un mod uimitor”, adică a fi om liber aproape pe deplin – și când spun asta spun a fi liber de orice constrângere, fie ea religioasă, financiară, sexuală – asta s-a schimbat. Libertatea nu mai este afrodisiacul pe care doar bogații și-l permit (și cetățenii Romei de acum 2.500 de erau liberi, dar acest lucru era un privilegiu). Suntem aproape de ființa deplină în sensul deplinei ei libertăți încât am uitat sensul termenului. Hiperinflația de libertate. În mod paradoxal, cu cât civilizația Occidentului devine mai atee, cu atât se apropie mai mult de sensul mistic al ființei imaginată de creștinismul timpuriu, aceea de parte a dumnezeirii.

Când cineva vine și spune că, de fapt, binele pe care îl gândești nu este bine trebuie să te întrebi. Trăim în “morale” diferite sau înterpretăm diferit aceeași morală? Secolele care au trecut ne-au învățat ceva?

Este extrem de important acest răspuns pentru că, în funcție de el, lumea onorabilă trebuie să decidă – sigur, la modul ludic – : cum îl gătește la cină pe Putin, copt sau prăjit?