Holograme ale zborului/ de Simona-Grazia Dima

Pentru data de 20 mai, artistul plastic Nicolae Macovei are programate două evenimente importante: participarea la o expoziție colectivă, alături de mari pictori români contemporani, la galeria Galateca din București, și vernisajul unei expoziții personale la o galerie particulară din Germania, la Köln. În ambele expoziții va prezenta lucrări recente de artă digitală.

Mă aflu în atelierul-studio al lui Nicolae Macovei, pe o stradă ireal de liniștită, punctată de oaze de verdeață, situată între artere frenetic circulate. Dincoace de ferestrele de modă veche, al căror cadru de lemn, aristocratic meșteșugit, poartă pecetea unei alte lumi (mai puțin grăbită, poate mai atentă la frumosul cotidian), discutăm printre mormane de cărți, majoritatea de filosofie contemporană și de spiritualitate, savant clădite, de vreme ce bibliotecile mari ce tapetează de jur împrejur pereții încăperii nu le-au mai cuprins. Plasticianul-poet resuscită amintirile dureroase ale unui timp revolut care i-a schimbat din temelii destinul: moartea tatălui în război, strămutarea, din Iași, a familiei, suferința mamei (pictorița Florica Niculescu, fiică de pictor, la rându-i), detenția tragică a fratelui, asemeni celei a multor adolescenți, pentru o conversație tinerească, dar cu un iz politic fatal. Strâmtorarea acelei epoci brutale, când soldați ori securiști veneau la oameni ca la ei acasă, înghesuindu-i pe toți membrii unei familii într-o singură cameră, și le adresau după plac sfaturi condescendente, inutile, când învățământul nu era integral o sursă de cunoaștere, ci, adesea, o mașinărie ideologică, l-a marcat pe artistul in spe de o manieră decisivă; l-a făcut să înțeleagă datoria sa de a se modela singur, de a nu accepta o tutelă intelectuală.

A-și găsi drumul prin efort concentrat și solitar și, de ce nu, printr-o atitudine filosofică, a triumfa peste vremurile tulburi, astfel încât să nu poată fi luat prin surprindere de niciun regim politic, arta vieții, așadar, i s-a părut mereu cel mai important lucru. Dacă, după Revoluție, s-a exersat în publicistică, a ajuns repede la sațietate, conștient că numai fiorul nobil al artei are șansa de a dura. S-a simțit confruntat cu o limită. Mizând, de această dată, pe capacitatea sa de a fi atent la cotidian, a devenit, pe nesimțite, pasionat de posibilitățile expresive, practic nelimitate, ale computerului, în materie de artă plastică și s-a definit, treptat, printr-o creativitate susținută, ca un promotor de seamă al artei digitale în România.

În pofida crezului său spiritual, Nicolae Macovei nu a sesizat vreo discrepanță între abordarea filosofică a existenței și demersul de a descoperi frumosul pornind din imediat, uzând de o unealtă sofisticată, tipică insului contemporan – computerul. Adevărat medium imaginativ, flexibil și receptiv la proiecțiile sale mentale, instrument plastic fabulos, acesta l-a captat cu totul, l-a absorbit de-a dreptul, am putea spune, fără a exagera, îndeosebi de prin 1995, când artistul a început să-i exploreze posibilitățile expresive, prin căutări tot mai profunde, mergând de la simple grafisme, până la lucrări ample, cu semantică luxuriantă. Oarecum torturat de impresia unei virtuale întreceri, în care mașina s-ar putea dovedi mai pricepută în dominarea celui inapt s-o stăpânească, a intuit că virtuozitatea poate fi dobândită doar dacă plasticianul se mobilizează integral. Dacă, în viziunea sa (dar nu numai), computerul a declanșat, socialmente vorbind, o veritabilă revoluție, similară cu aceea adusă de carte, odată cu inventarea tiparului, care a creat permisele democratizării culturii, și artistul poate deveni parte a unui proces similar, desfășurat și adâncit astăzi, sub ochii noștri.

Omul însă are datoria, consideră artistul, de a-și exersa discernământul, de a nu ceda tentațiilor ieftine, de a tinde spre excelență. De aceea, atent la mesajul subliminal al străzii, la forfota de sensuri ce poate fi depistată pretutindeni, în plină mișcare, spre a fi descifrată în cheia unui ideal uman, Nicolae Macovei se arată oripilat de proliferarea kitschului, a clișeelor de tot soiul, a pericolelor ce pândesc cotidianul, amenințându-l cu degradarea. În replică, își concepe arta ca pe o rezistență luminoasă, creatoare, prin care dă sens realului: “să deschizi ziarul unde ți-a apărut numele/ un copil pe tricicletă să aștepte până pleci/ să te oprești la colțul străzii/ fără să știi unde vrei să ajungi/ să te apleci să iei un pumn de pietriș/ și să-l pui în buzunar/ într-o vitrină murdară să zărești cartea/ pe care n-ai citit-o când trebuia/ să privești cum traversează un bătrân cu un geamantan/ apoi să adormi dar să te trezești brusc/ și să începi să scrii despre toate aceste lucruri/ cu o detașare inexplicabilă/ de parcă ai strânge încet între degete un țipar (Seară, poem din volumul Contact, Ed. Eminescu, 1998)”.

În același mod în care Nicolae Macovei scrie versuri, adică focalizat asupra mlădierii unei realități doritoare să-și retragă sensurile din mâna contemplatorului, într-o șerpuire de reptilă neîmblânzită, se nasc, una din alta, și viziunile euforice și totodată halucinante ale plasticii sale, debordând de frumusețe, mister, energie. Sunt imagini ce se autogenerează aparent spontan, închipuind un perpetuu palpit cosmic, sub umbrela unei unități originare. De altfel, Unitate este chiar titlul lucrării sale ce va fi expusă la Galateca, în cadrul expoziției colective intitulate Manuscris, în cadrul căreia fiecare artist își va însoți lucrările de un crez artistic scris. Unitate constă din 16 panouri montate împreună, pe care se confruntă, într-o uimitoare compunere și recompunere, două entități figurate în roșu și verde, pe fundalul negru al unui cosmos discret schițat, cu un colț din Terra profilat în colțul stâng. Intuim un credo al individualității sortite să se împotrivească uniformizării, iar artistul ne confirmă faptul că, deși arta sa se naște din revolta față de un “pariu literar”, adică de un nivel discursiv al compoziției plastice, fondul filosofic nu lipsește, constituind, pe un alt palier, o nouă speculație de tip inevitabil literar. De o literaritate mai eterată însă, mai intim trăită, în nișele sufletești și identitatre ale ființei. Prin rigori aproape matematice, artistului îi este hărăzit să se apropie de răspunsul la etern valabila întrebare: Cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm?, cucerind astfel accesul la propriul interior.

Îngrozit de pastișă, de superficialitate, de mulțimea formulelor rudimentare vehiculate în jurul nostru, exprimând abdicarea de la complexitate, de la rigorile artei mari dintotdeauna, artistul își află, paradoxal, pacea lăuntrică tot într-un element devenit deja inseparabil de cotidian, dar capabil să smulgă din virtual sensuri abisale. Vizionez două filme, însoțite de o muzică răvășitoare (îmi mărturisește că ascultă muzică sute de ore în șir, până se hotărăște ce bucăți muzicale ilustrative să aleagă pentru lucrările sale), asist la perindarea unor structuri situate între nemișcare și presentimentul zvâcnirii apropiate, sugerându-mi o delicată descendență din Bosch. Îmi confirmă că, alături de alți mari maeștri (Klee, Miró, Mondrian, Kandinsky, Escher, Dalí), vechiul maestru olandez îi evocă o mare afinitate, prin universul său insondabil, copleșitor, complex până la a fi imposibil de stăpânit, tinzând spre universal. Sute de imagini, o creativitate nesfârșită, precum aceea a naturii, se înlănțuie într-o succesiune savant regizată, așa cum “ard zilele după adevăr/ risipindu-se// aici// în această emoție/ începe și piere lumea/ ca un fruct încolțit de îngheț// astăzi plâng mai tandru/ decât// holograma mirosind/ a istorie” (poezie fără titlu, din volumul citat, p. 34).

O problemă de estetică nu-mi dă pace, dar îi voi afla dezlegarea cu alt prilej: mă întreb în ce anume constă specificul artei digitale, ce anume se poate face prin ea și numai prin ea, fără a putea fi realizat grație mijloacelor artei așa-zis clasice sau tradiționale (deși aici ar putea intra o infinitate de posibilități, uneori chiar avangardiste), ce anume plasează arta de acest tip dincolo de orice suspiciune a comodității. O motivează, probabil, aspirația spre un nou tip de strălucire, spre un gen de visare la spații fantaste, înalte: “îmi lipsește numai o anumită strălucire a prezentului/ și amețeala acestui cer instabil/ e ca o mică pădure în flăcări” (poezia Echilibru, ibidem)