Holtier și pictura cuantică/ de Daniel Nicolescu

Vittorio Holtier este de meserie scenograf (de teatru și film) și, prin vocație, pictor. Spun “pictor”, din lipsa unui cuvânt mai potrivit. El lucrează cu uneltele pictorului – creion, peniță, pensulă, cuțit, ulei, guașă, tuș (și probabil că nu le-am enumerat pe toate) și, într-o vreme, era și preocupat de efectele picturalității, în sens tradițional. Nuduri vaporoase, naturi moarte turbionare, stranii grădini imaginare – toate respirau ispita figurativului, dar aspirau, simultan, către abstract.

Era un soi de nelămurire, de tensiune care se “grava” pe pânză sau pe hârtie și care căpăta întruchipări aproape întotdeauna atractive, care secretau seducție, care comunicau rafinament cromatic și inteligență compozițională. Ei bine, de câțiva ani încoace (o dată cu expoziția de la Kalinderu, din 2005), pictorul a renunțat, într-o manieră radicală, la instrumentarul seducției, la regulile diafane ale flatării privitorului, fiind exclusiv preocupat de căutările lăuntrice, de jocul planurilor interioare, de scormonirea în adâncul lucrurilor, cumva la nivel subatomic. Așa încât ritualul însoțitor creației e, în acest mod de a privi arta, supus unui poverism deliberat: eboșa, crochiul, întrezărirea (iar nu contemplarea) sunt operate pe suprafețe improvizate – foaia de caiet, hârtia smulsă (cu bavuri necorectate) din cotor și așezate, ca obiect finit, pe plăci de carton nerămate, într-o dezordine studiată. Subiectele (livezi, pâlcuri de mușcate, interioare românești etc.) sunt despicate dinamic, analizate nu în cromatica lor, nu în căutarea luminii din ele, ci în încercarea de afla felul în care obiectele și ființele acestei lumi se agregă. Dorind să descopere arhitectura subtilă a vizualului, Vittorio Holtier merge la rădăcina lucrurilor, dincolo de aparențe, dincolo de forma tradițională, dincolo poncifele picturii moderne și, în fond, dincolo de categoriile abstract/ figurativ. Cu prilejul vernisajului, autorul îmi mărturisea – arătându-mi o improbabilă “Veneție” – că nu a fost niciodată în Italia (deși originea sa l-ar fi îndrituit). Sunt convins că și dacă s-ar fi plimbat cu gondola printre valurile lagunei, Veneția lui ar fi arătat la fel: descompusă în mișcări pre-simțite, în detalii imperceptibile, în notații evanescente în care se vede nu orașul ci, întotdeauna, autorul. Numai el, cu obsesiile, cu vedeniile lui, cu aplecarea spre energia care strânge lumea fizică în forme, care traduce haosul în geometrie. O energie pe care, noi privitorii comuni, nu avem privilegiul să o vedem în sine, ci doar tradusă de penelul lui Vittorio, probabil unul dintre cei mai îndrăzneți, mai independenți în spirit pictori pe care îi avem.