Hundertwasser mai aproape de Bucuresti

Mario Kuibus, managerul firmei Re-Act Now Studio, a vrut sa fie arhitect pentru ca aceasta profesie face opiniile personale de luat in seama de catre societate. La opt-noua ani, ca si acum, crede ca arhitectul este, ca si medicul, “o mare figura”, ale carei pareri au greutate pentru comunitate.

Despre ideea de a face din meseria sa si o afacere, el spune ca “arhitectul nu este doar un artist, trebuie sa fie un bun manager care stie sa isi ordoneze diversitatea operatiunilor, a disciplinelor pe care le pune pe rol”. Iar daca la mijloc se afla si pasiunea pentru meserie (in fond, nu toti arhitectii pot fi inspirati), se pare ca aceasta combinatie este cheia succesului.

Practicant al unei profesiuni liberale, directorul de la Re-Act crede ca pe langa prosperitatea firmei pe care o conduce, importanta este si contributia in materie de creatie culturala: “Ultima expozitie de firma care am organizat-o a fost si un mesaj pentru clasa politica locala, in sensul perceperii arhitecturii ca o latura de civilizatie si civilizare a societatii si de vitrina pentru oras”.

Imaginea, mai importanta decat banii

Pentru Re-Act, care a fost infiintata acum sase ani sub alta denumire, cel mai greu moment a fost decembrie 1998, cand firma a luat-o intr-un fel de la capat sub aceasta sigla, cu o noua atitudine, alte concepte si o orientare mai pregnanta spre dezvoltarea productiei de arhitectura.

Kuibus spune ca, privind in dinamica, anul trecut a fost cel mai bun de la momentul de referinta 1998, iar anul in curs va fi “si mai bun”.

El se declara optimist in ceea ce priveste schimbarile de atitudine, de gust, in general de comportament estetic si de necesitati ale clientilor. Pentru sfarsitul anului este prevazuta o cifra de afaceri de aproape patru miliarde de lei, precum si profit care va fi reinvestit, asa cum s-a intamplat si anii trecuti.

“Este putin, dar politica noastra este sa ne angajam in proiecte poate mai putin importante din punct de vedere financiar, dar mai semnificative ca perspectiva, ca expunere”, spune directorul Re-Act.

El crede ca in aceasta faza de dezvoltare a afacerii sale, important este sa fii “divers si deschis in activitati” si, mai ales sa stii sa iti prezinti oferta, pentru ca un portofoliu propriu este edificator pentru seriozitate in fata potentialilor clienti.

Cu toate greutatile previzibile si imprevizibile, firma de arhitectura a realizat cateva lucrari de “rezistenta”, in special pentru clienti privati: Atlantic Bussines Center, un centru de afaceri pentru compania Tornado (si un altul in perspectiva, al aceleiasi firme), arhitectura si amenajarea interioara a unui hotel langa Aeroportul International Otopeni, locuinte pentru persoane particulare, dar si lucrari pentru Ministerul Finantelor.

In ce priveste lucrul cu partenerii de la stat, Kuibus spune ca este dificil: “sunt multe persoane care trebuie sa dea avize, deci si foarte multe temeri. O mana forte in departamentul de dezvoltare poate rezolva insa aceste probleme”.

Pe langa birocratie, durerile de cap ale lui Kuibus sunt legate de atitudinea reticenta a bancilor atunci cand este vorba sa soliciti un credit: “Un credit nu ti se poate rezolva foarte rapid , mai ales un credit de lucru de care ai nevoie intr-o saptamana si il astepti o luna-doua. Poate bancile isi vor mai schimba mentalitatea, nu vor tine banii ca depozit, ci ii vor circula, vor capata mai multa incredere fata de investitori”.

Se mai adauga si inconstanta legislatiei, pe care o vede rezolvata printr-un anume bun simt, dupa care o lege viabila nu trebuie schimbata din considerente politice.

Dincolo de nisipurile plutitoare ale legilor, directorul Re-Act spune ca teama de revolte sociale si de nemultumiri ar putea stopa promovarea unor legi mai liberale, mai propice dezvoltarii si bunului mers la economiei, acesta fiind un handicap pe care l-ar resimti majoritatea comunitatii de afaceri.

O piata pentru toti

Despre piata pe care actioneaza, Mario Kuibus spune ca este loc de competitori, pentru ca firmele de arhitectura “nu sunt atat de numeroase pe cat ar trebui”.

Deficitul este dat si de perceptia oarecum ciudata a clientilor fata de complexitatea muncii de proiectare de arhitectura si fata de ce inseamna un produs de arhitectura complet. Cei mai multi cred ca este suficient un proiect pentru faza de autorizatie de construire, pe care sa te apuci sa il pui in opera fara sa mai fie necesar un proiect de executie, un alt proiect de detaliere si urmarirea pe santier a aplicarii acestora.

Cele noua persoane care lucreaza la Re-Act au o medie de varsta de 27 de ani: “Este important sa fie tineri si atrasi de meserie, pentru ca altfel la ora cinci se gandesc cum sa ajunga mai repede acasa. La asta se adauga entuziasmul si chiar idealismul, lipsa apasarii rutinei. De fapt, sa fie deschisi si fara prejudecati”.

Se spune ca arhitectii sunt o comunitate profesionala destul de bantuita de gelozii, iar Kuibus recunoaste ca in aceasta lume destul de exclusivista exista un conflict mai mult sau mai putin manifest intre generatii: “Unii dintre noi nu mai sunt preocupati de ultimele evolutii in stiinta proiectarii, in materiale, detalii, concepte noi.

Sunt plafonati si este rau ca nu ii intereseaza sa iasa din starea asta .Mai ales in mediul universitar sunt profesori care poate nu dau cele mai bune sfaturi, din punct de vedere al proiectarii. Aici trebuie schimbat ceva”.

Bucurestiul ca Viena

Cu doua luni inainte de Revolutie, Mario Kuibus a plecat in Austria. Aici a profesat si, mai ales a intrat in contact “cu un sistem de valori foarte bine pus la punct, cu o ordine a lucrurilor naturala” care, ulterior, l-au ajutat in afaceri, formandu-i un mod de actiune dupa principii simple, clare, fara cautari suplimentare.

S-a intors pentru ca a vrut sa fie un arhitect de care lumea sa isi aminteasca, cu lucrari care sa fie remarcate “acasa”.

Bucurestiul nu este Viena, dar povestea lui Friedensreich Hundertwasser, extravagantul pictor ale carui lucrari de arhitectura au devenit o emblema a Vienei moderne, poate fi reeditata si aici: “Este si o problema de politica dusa la nivel local in dezvoltarea turismului.

Municipalitatea vieneza l-a ales pe artistul plastic Hundertwasser sa faca arhitectura cu bani mai multi decat i s-ar fi oferit unui arhitect. O data construite, cladirile lui au devenit o atractie turistica” .

Despre arhitectonica bucuresteana, Kuibus spune ca este un amalgam, in spiritul care caracterizeaza gustul romanilor: “Este ca la politicieni, nu s-a putut face mai mult – aceasta este clasa politica si oamenii care au fost disponibili, cu ei defilam. Trebuie sa ne lovim de niste praguri ca sa ajungem la coerenta. Istoria se repeta si in constructii; romanul nu este nici neamt, nici japonez”.

Totusi, Kuibus nu are pareri radicale despre prezenta estetica a Casei Poporului: “poti sa o lasi ca exemplu de dezvoltare trista a orasului”.

Peste cativa ani insa, orasul ar putea arata altfel, crede arhitectul. Este vorba, de fapt, despre problema deschiderii politicii administratiei locale, poate si o “carte alba” a arhitecturii orasului, care sa creioneze niste perspective clare de dezvoltare.

“Din pacate, multi consilieri locali nu au idee despre importanta urbanismului, a sistematizarii arhitecturale. Este marele handicap al Primariei Generale de a nu avea, in conducerea sa, oameni de specialitate. Arhitectura este haina pe care o porti zi de zi in oras. Nu poti fi imbracat ieftin sau de prost gust si sa ai pretentii de gentleman sau de om cult la nivel european”, spune el.

Perseverenta de concurs

Altfel, directorul Re-Act este o persoana care lucreaza “sapte din sapte”, exceptie facand duminicile. A fost in concediu ultima oara acum trei ani.

Este asistent universitar la Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu”, iar in palmaresul profesional are premii la concursurile din Polonia si Japonia: “Trebuie sa treci prin multe concursuri, sa nu disperi, sa iti mentii ideile si sa pici, la un moment dat, exact pe ceea ce le place atat celor din juriu, cat si tie. Uneori, judecatile si prioritatile pot fi eronate, din considerente politice, economice sau pur si simplu de nepotisme”.

Cat despre licitatiile de la noi pentru obiectivele de stat, el spune ca practic nu exista: “De obicei, lucrarile se dau pe ochi frumosi constructorilor si constructorii angajeaza arhitectii, contrar mersului lucrurilor in Vest.

In mod normal, intai se organizeaza un concurs de arhitectura si pe urma se decide cine sa construiasca. La noi nu e de mirare ca constructiile ANL arata cum arata, cand ar putea sa arate mult mai bine, la banii care se dau.

O arhitectura buna nu inseamna neaparat o arhitectura scumpa. Atata timp cat se stiu conditiile financiare, un arhitect pus intr-o situatie competitionala da lucruri foarte bune si atragatoare”.

El spune ca inexistenta licitatiilor de arhitectura pentru investitiile de stat este o “tragedie” si unul dintre motivele pentru care piata va evolua greu: “Concurenta este necesara si benefica pentru oras si pentru client. Incerc, prin expozitiile anuale de firma, sa atrag interesul spre importanta unei atitudini constructive fata de arhitectura.

De fapt, toate actiunile noastre se indreapta si spre crearea unei politici distinctive a firmei, ca o cale sigura spre influentarea unei politici locale mai coerente in ceea ce priveste urbanismul”.