Iadul este "raiul" raului

Si sfantul, si asasinul isi cauta fericirea, scria regretatul parinte si scriitor Virgil Gheorghiu; o fac insa cu totul altfel. Si, s-ar putea adauga: o gasesc, o dobandesc in moduri cu totul diferite.

Nu-mi amintesc cine spunea ca “Pamantul este iadul celorlalte planete”. Cert e ca, impartasind intr-o zi aceasta vorba de duh unui confrate, acesta a demolat-o elegant, printr-o operatie in trei trepte: 1. Nu e rau spus. 2. Din fericire, e doar o metafora. 3. Ceea ce nu ma impiedica sa constat ca exprima, totusi, un neadevar.
Confratele avea, evident, dreptate. Iadul este in sufletele si in constiintele oamenilor si e cel putin naiv sa-l percepem ca o colonie penitenciara, ca o leprozerie morala ratacind prin spatiul cosmic, printre celelalte parcele galactice. In sfarsit, Pamantul inteles ca infern al sistemului solar ar presupune ca toate celelalte planete sa fie replici inteligente ale Pamantului, subsumate, fara drept de apel si fara de rest, valorilor umanitatii.
Nu e mai putin adevarat ca, asa cum exilatul isi ia patria pe talpi, iadul poate fi dus pe talpile noastre peste tot in Univers.
Pentru omul credintei, totul e mult mai simplu, dar si mai cutremurator. Pentru el, iadul e lumea fara Hristos si e indeajuns sa priveasca in jurul sau pentru a-i percepe nu doar prezenta, ci si abjectia incomensurabila.
Dar observ ca vorbim despre iad ca si cum toti fara exceptie am admite existenta lui. Nu, sunt multi, sunt foarte multi cei care nu cred in existenta iadului. Si cu siguranta gresesc. Daca accepti prezenta raului in lume, trebuie sa accepti si existenta unei ierarhii a raului. Or, iadul este forma suprema a raului. Iadul este “raiul” raului.
Problema care se pune nu e insa daca iadul exista sau nu exista, ci cum ni-l reprezentam si, mai profund, cum experiem relatia noastra personala cu el, cum il traim fiecare dintre noi. In clipa in care ne imaginam ororile Gulagului, intr-o oarecare masura ne si mutam in el. Dar cei care au trait efectiv realitatea cruda si terifianta a Gulagului il poarta in constiintele lor toata viata. Din acest Gulag mental e mai greu, daca nu imposibil de evadat. La fel ar trebui abordat, cred eu, si iadul.
Iadul e la purtator. “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”, indemnul Sfantului Siluan Athonitul, asta vrea sa insemne: iadul este cu noi, in noi, iar noi in iad. In clipa in care mintea evadeaza din iad, sub cuvant ca ar merita ceva mai bun (devastator si de neiertat orgoliu!), atunci mai abitir ne cufundam in adancul lui, in “intunericul cel mai din afara” (Mt. 25, 30).
Daca fericirea e personala, si iadul e personal.
Am impresia ca reprezentarile iconice ale iadului, reprezentari de cele mai multe ori “de grup”, “de obste”, imagini ale penitentei unor mari multimi de oameni, poarta cu ele inerent un reziduu colectivist, o paidee in nuce, o pedagogie infernala. Sunt de parere ca lucrurile ar trebui privite mai terre a terre. Un personaj al lui Dostoievski isi imagina vesnicia ca o baie de aburi dezafectata, o hruba de 2 pe 2, intunecata si cu panze de paianjen la colturi. Si prin asta romancierul rus detrona probabil o conventie edulcorata care fagocita discursul societatii ruse din vremea lui, din specia prejudecatilor “exaltate” asupra existentei in general si asupra a tot ceea ce transcende efemerida umana.
Dostoievskian ar trebui tratat si iadul. A sosit timpul sa-l asumam, sa nu mai dezertam din fata lui, oricat de hidoasa si de respingatoare ar fi aceasta. Iadul nu este nici el decat o biata oglinda.
Pilda de inalta smerenie a Sfantului Siluan este profund realista in ordine soteriologica. Nu te mantuiesti daca nu-ti aduci aminte clipa de clipa moartea, pacatul, iadul, daca nu constientizezi la cotele cele mai inalte ale vibratiei morale si sufletesti acest descensus ad inferos.
Marturisesc ca rar mi-a fost dat sa intalnesc un excerpt parintesc mai puternic decat cel purtand pecetea Sfantului Siluan, transmis noua de ucenicul Sfantului, arhimandritul Sofronie de la Essex (Anglia). El ar putea fi luat ca moto al acestei zile, Vinerea Mare, ca bun inceput al Prohodului pe care omenirea il traieste astazi, in asteptarea si nadejdea momentului in care pe toate meridianele Pamantului se va auzi glasul care cheama: “Veniti de luati Lumina!”.