IASII LUI CRETU / „...e la scriitori!”

Cititul este o preocupare tare dubioasă; scrisul cu atât mai mult. Dacă, Doamne ferește, te indeletnicești cu așa ceva, trebuie că ești sărit de pe fix sau, și mai rău, vrei să faci pe deșteptul, să-i sfidezi pe ceilalți. Eu unul mă jenez mereu când cineva mă recomandă, intr-un cerc neutru, drept critic literar sau, și mai și, drept scriitor. Lumea se uită la tine ca la un increzut. Asta-i bună, te-ai apucat tu să fii mai deștept decât ceilalți…
Și, oricum, scriitorii ăștia nu sunt oameni chiar normali. Dacă sunt bărbați, sunt bețivi, dacă sunt femei, sunt, obligatoriu, curve. Eminescu a murit de sifilis, degeaba se rușinează unii și alții să o recunoască; Veronica Micle păcătuia cu I.L. Caragiale; Nina Casian a făcut recensământul erotic al tuturor scriitorilor anilor ’50; Marin Preda a murit beat; Labiș nu era nici el limpede când s-a ciocnit cu un tramvai; Nichita Stănescu a fost un mare băutor, nu era niciodată treaz. Cam asta se știe, de regulă, despre marii noștri scriitori. Ce au scris – asta pare să conteze mai puțin.
Ce mai, omenii normali iși văd de muncă, iar, când au timp liber, trag o băută proletară, merg la stadion sau văd un meci acasă, sparg semințe la scara blocului, in cel mai bun caz cos un goblen, nu pierd vremea stând cu nasul in cărți sau, și mai și, mâzgălind hârtia. Când scrii la ziar, mai e cum e, dar când scrii cărți, ești un ciudat, omule, du-te și te vindecă. Trece viața pe lângă tine și e păcat, că ești băiat tânăr… Pe cine mai interesează, că toată lumea, de la copchiii de clasa I la studentele de la Litere, fuge de cărți ca Dracul de tămâie…
La noi, pe oricine ai intreba, ți-ar spune fără să respire că munca este doar cea fizică, că profesorii sunt plătiți degeaba de vreme ce merg la serviciu intr-o săptămână cât un om normal in două zile; intelectualul in genere este un cetățean inutil, nimic nu se vede in urma lui. Respect pentru dascăl și, eventual, pentru omul de carte mai poți găsi in rândul bătrânilor de la țară; ceilalți nu se mai conformează, doar se știe că azi oricine poate să facă o facultate.
Decupez doar câteva scene care să ateste cele scrise mai sus.
Student in anul I la Litere, locuiam, cu frate-meu, intr-un cămin de la Politehnică, din Tudor. Impreună cu vreo trei colegi, cărora nu le venea să creadă că eram in stare să dau jumătate din bursă pe două cărți. De banii ăia, am fi putut bea cu toții 3 zile. Când se plictisea, unul dintre ei, pe care la o inmormântare l-am reintâlnit in calitate de cioclu, demonta broasca de la ușă și o monta la loc. In timp ce meșterea, mă intreba pe mine ce ințeleg eu din cărțile alea de stau cu nasul in ele. Ce era să-i spun? Că nu-mi plăcea șurubelnița și atunci făceam și eu ce puteam. Și că, in esență, și demontatul și montatul unui mecanism de la ușă reprezintă tot un fel de activitate intelectuală, dacă știe să-i dea un sens dincolo de lucrul propriu-zis al mâinilor. Atunci i se lumina fața și, după un moment de confuzie, mă intreba: “Cum adică?” Nu i-am răspuns niciodată.
Intr-o zi, intră unul dintre colegi in cameră. Eu citeam cărțoiul nu mai știu cărui rus. Mirat, se uită la mine de parcă ar fi avut in fața ochilor un extraterestru și mă intreabă: “Ce faci?” “Citesc”. După care o zbughește ca din pușcă in camera vecină, unde se adunau toți la jocul de cărți, de unde-l aud: “Băăăi, ăla citeeeșteeee!” Hohote de râs isterice.

Mă intorc de la poștă, de unde ridicasem un colet de cărți. Nerăbdător, sfâșii pachetul și deschid un volum in timp ce merg pe stradă. La un moment dat, mă readuce cu picioarele pe pământ o voce care, evident, mi se adresează: “Băi, eu nici să mănânci nu ți-aș da”. Ridic ochii și văd doi hăndrălăi, două prăjini. Nu mă abțin și răspund: “Taci, măi, prostovane, vezi-ți de ale tale”, după care iuțesc pasul, că nu se știe niciodată…

Zilele trecute, mă aflam intr-o frizerie inghesuită din Cobadin. Aștept să-mi vină rândul la tuns. Pe scaun, Ion, cioban, pe care il cunosc de când eram copil, se bărbierește. Are fața plină de spumă. Vorbește rar, dar apăsat, dând senzația că tot ce rostește capătă o importanță capitală. Pe un scaun apropiat, se hâțână un altul, abia intors din Italia. La un moment dat, se hotărăște să-și sune amicul aflat incă in Cizmă. “Ce faci, băi, Denis? A, ești la masă? Și ce faci la masă? A, mănânci?” Ion ciobanul intervine brusc, plictisit de conversația vecinului: “Păi, dacă e la masă, normal că mănâncă, ce-ai vrea să facă? Că doar nu scrie…”

Pe un perete mare, alb, in gara Vințu de Jos (blestemat loc, acolo mi-am rupt clavicula acum 5 ani) scria mare, cu vopsea roșie: “Muie la scriitori!” (domnule, chiar așa scria, nu-mi imputați mie cuvântul impudic). Sper că era vorba de scriitorii de vagoane (de altfel, meserie recunoscută in nomenclatorul oficial, spre deosebire de cealaltă)…

In tonul aceluiași dispreț pentru munca intelectualului trebuie plasat și răspunsul președintelui Traian Băsescu, care, intrebat ce făcea atunci când era in voiaje foarte lungi și era nevoit să stea departe de soție, a replicat că iși rezolva problema foarte simplu: cum debarca in vreun port, stătea doar in muzee și in biblioteci. Asta e, pentru unii biblioteca este o instituție caraghioasă, pe seama căreia nu se poate decât glumi grosier, marinărește.

Schimb un singur cuvânt dintr-un cântec al lui Vali Sterian, compus de Dan Andrei Aldea: ajunse la leagănul pruncului, ursitoarele ii declară, dezarmate, mamei: “Femeie, pesemne de urs te-ai speriat/ Copilul când in pântec il purtai/ Sau soțul des te bate sau prea mult ai fumat,/ De ai putut să naști așa subdezvoltat.// Păi, nu poate munci fizic, nici intelectual/ Și, dacă totuși vrei să-l folosești,/ Sau il expui in spirt, sau il faci critic literar/ Și il plimbi prin bâlci și te imbogățești”. Recunosc: am cam stat la incubator o vreme când am venit pe lume, dar să se fi imbogățit ai mei de pe urma mea – asta nu s-a intâmplat…

Am un vis livresc: in timp ce eu patinam pe Siutghiol, Val Gheorghiu sărea cu parapanta de pe hotelul Unirea și, după câteva rotocoale, ateriza in atelierul său de pe Strada Armeană. In timpul ăsta, mă suna și-mi spunea că mă aude bine. OK!

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Visniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iasi”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romania literara”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei “Ateneu”), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in “Ziarul de Iasi”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iasi, din 2006.