IASII LUI CRETU /Istoria văzută din Orașul de apoi

Am scris și în anii trecuți despre Premiul Național de Proză decernat de “Ziarul de Iași”, un premiu care, sunt convins, s-a impus deja în viața literară româneasacă. Nu doar pentru că juriul (Alexandru Călinescu, Emil Brumaru, Valeriu Gherghel, Codrin Liviu Cuțitaru, Doris Mironescu și subsemnatul) își face treaba cu bună credință, ci și pentru că este cel mai important eveniment dedicat prozei din peisajul nostru cam pauper în acest domeniu. Pentru anul 2009, lista scurtă, de 5 nominalizați, i-a cuprins pe Varujan Vosganian, Lucian Dan Teodorovici, Angelo Mitchievici, Matei Vișniec și Cristian Tedorescu (foto 1). Cel din urmă a fost cel dintâi. Sigur, nu pot vorbi în numele colegilor mei din juriu, dar cred că pot încerca să explic din ce motive cartea premiată merită cu prisosință o atare răsplată.

“Roman din piese detașabile”, cum îl numește autorul, Medgidia – orașul de apoi (foto 2)a fost unul dintre cele mai comentate și apreciate apariții în proză de anul trecut. Ceea ce face ca acest roman să fie unul pe care, sunt sigur, istoria literară îl va reține, e arta discreției. Cristian Teodorescu creează o întreagă lume, cu tristețile, bucuriile, viciile și slăbiciunile sale, situată, într-un scurt interval, în permanentă confruntare cu istoria fără a deveni explicit, tezist. Dincolo de destinele care se succed în paginile romanului, imaginea de ansamblu nu este cea a vieții unor personaje, nici a unui oraș sudic, cosmopolit, levantin, tipic dobrogean, ci aceea a unei istorii care, pe la jumătatea secolului trecut, cunoaște mari răsturnări de situație, contorsionări ce se citesc nu de la distanță, ci la nivelul mărunt, al impactului lor asupra oamenilor simpli. Ceea ce nu înseamnă că destinele se succed în carte fără a lăsa urme, că personajele sunt simple fantoșe, alese pentru exemplaritatea lor; nu, nu e nimic demonstrativ în acest roman care, privind către istoria mare, nu scapă din vedere viața ce pulsează în rândul oamenilor obișnuiți. Ba dimpotrivă, aș spune: pe autor chiar aceștia îl interesează, astfel încât lumea romanului, situată la întâlnirea realității cu ficțiunea (multe dintre personaje și multe dintre întâmplări pot fi, la o adică, documentate, ele aparțin unei lumi al cărei crepuscul autorul însuși l-a prins și pe care a avut, oricum, posibilitatea de a-l reconstitui) este cum nu se poate mai vie, mai colorată.

Structura cărții, semănând până la un punct cu Groapa lui Eugen Barbu, mizează pe crearea unei galerii de personaje al căror destin este, uneori, schițat în numai 2 pagini. Fiecare dintre ele, atenție, conținând posibilitatea unui roman. O astfel de metodă ar fi riscantă în cazul unui prozator neatent la nuanțe, căci, s-ar spune, în două pagini nu poți reține decât esențialul. Greșit! Cristian Teodorescu are școala autorului de proză scurtă și știe să țeasă biografii neschematizate, surprinzând mereu amănuntele, episoadele cu valoare ilustrativă pentru fiecare personaj în parte. În afara celor care revin pe tot parcursul romanului (cârciumarul Fănică Theodorescu și soția sa Virginica, maiorul Scipione, chelnerul Ion, moșierul Caludi, judecătorul etc.), cele pasagere sunt, fiecare în parte, memorabile. Dezvoltată, povestea fiecăruia ar fi putut da naștere, spuneam, unui roman. Hoțul de buzunare zis Portofel, bijutierul “jidan” Marcel, jandarmul Pomenea, profesorul (legionar disident) Caraeni, imamul Hassan, curva Neli, potcovarul Bazil, birjarul Grigori, rusul care-și bate soția cu biciușca, studentul comunist Paulică, văduva Chiruța, machedoanca și atâția alții nu alcătuiesc o masă asupra căreia autorul (de confundat cu naratorul) să-și exercite experimentele narative. Nu, fiecare în parte este o figură extrem de vie, de convingătoare, de verosimilă. Împreună, alcătuiesc o lume coerentă, caldă; este și nu este vorba despre un personaj colectiv, pentru că ceea ce se reține din carte, în afara acestei lumi colorate, silită să se dezintegreze odată cu venirea comunismului, este profunda umanitate a acestor figuri pitorești: oameni simpli, cu bun-simț, cu ambiții, cu drame, cu ciudățenii. Iată-l, de pildă, pe birjarul Grigori, rusul fugit din patrie din cauza Revoluției, gelos pe soția sa, bulgăroaica Iovanca, pe care o bate cu biciușca, atunci când se îmbată, până o doboară. Spășit apoi, suferă tăcut, ca un câine, își pedepsește instrumentul de tortură distrugându-l și, când soția i se însănătoșește, rămâne într-o rezervă ce dispare subit abia atunci când aceasta se întoarce dintr-o vizită de la rudele de la sud de Dunăre, aducând cu ea o biciușcă nou-nouță, cu care se biciuește, spre bucuria înfierbântată a soțului, singură.

Sigur, în numai două pagini, personajele nu apucă să rostească nici o replică. De aceea, extrem de importantă este perspectiva narativă, atitudinea naratorului față de aceste personaje. Una extrem de empatică, deși ironică totodată, tandră, deși nu lipsită de amuzament. În orice caz, extrem de familiară, de înțelegătoare și nereușind să-și ascundă o umbră de melancolie: scriind despre ele, autorul știe că aceste personaje, de fapt, acești oameni aparțin iremediabil trecutului, că odată cu ei a dispărut o lume infinit mai frumoasă, mai corectă, mai așezată. De aceea, pentru a ilustra această lume așa cum a fost ea, autorul/naratorul are inteligența de a nu-și judeca personajele, de a nu le privi cu ochi mizantrop, de la distanță, de a nu le transforma în “pacienți”. Așa se face că stilul, deși lapidar, este unul care permite atât relatarea nedeformată a faptelor, cât și un benign tratament ironic al acestora. Personajele nu sunt adâncite psihologic, dar comportamentul lor, bine observat, este suficient pentru a-i înlesni cititorului înțelegerea întregii șarade. În spatele fiecărui amănunt se subînțeleg alte și alte fapte, personajele își poartă la vedere trecutul, după cum, conform unei logici care nu mai e a vieții, ci a istoriei brutale, își etalează, de la bun început, și viitorul.

Dar până să dea buzna istoria în Medgidia, timpul pare a avea nesfârșită răbdare cu oamenii. Evenimentele se succed într-un ritm calm, ticăit, liniștitor, de nimic bruscat. Și cele bune, și cele rele fac parte din această lume, și oamenii luminoși, și criminalii de teapa poștașului Claudiu, fanaticul politic, dar toate sunt rezolvabile, oamenii găsesc o soluție de a ieși cu fruntea sus din orice, din dramele personale, ca și din eșecurile profesionale. În orice caz, își păstrează nealterată demnitatea; așa cum o face, de exemplu, moșierul Caludi, Dom’ Caludi, respectat de întreaga comunitate, dezinteresat de soarta moșiei, căzut în patima vânătorii după tragedia pierderii copiilor. Așa cum o face, până la sfârșit, și Maiorul Scipion, ofițerul pursânge, respectând cu strictețe o disciplină de fier, dar având bărbăția de a nu demisiona de la regulament nici atunci când interesele politice o cer. Răpirile regizate, menite să liniștească gura lumii, frecventarea bordelului, negoțul, totul se bazează pe convenția obligatorie a onorabilității și pe o lege a liberei concurențe care conferă legitimitate. În fine, și cârciumarul Fănică are demintatea lui de mic burghez care a prins cheag în urma speculațiilor istețe și a știut să tranforme restaurantul gării într-un local nu doar frecventabil, ci chiar căutat de mai-marii urbei. El nu are în sânge, ci descoperă această cultură a banului (căci există una, care îi deosebește pe cei bogați prin muncă de parveniți: cârciumarul nu aparține ultimei tagme): “Găsește Fănică un teanc de bani roși de șoareci, în șifonierul de pe sală. Noroc că era teancul gros și nu izbutiseră șoarecii să intre prea adânc în el. Nu știa unde-și pusese pantofii cu scârț și Virginia se dusese cu copilul în vizită la Musica. Lasă el pantofii și mai caută prin casă: dibuie prin sertare, până și în gura samovarului, bani puși bine. Cu frica ei de hoți, uitase Virginia de ei. I se părea lui că nu prea ies bine socotelile restaurantului, dar nu stătea să numere francul ca ea”. Fănică se hotărăște, brusc, să investească banii într-un apartament în Capitală. Iată cum peronajul trece de la o mentalitate rudimentară, aceea a banilor “puși bine”, la una capitalistă, a investiției. Pentru el, fire rispitoare, contează mai mult statutul social și mândria lui de întreprinzător decât gustul averii. Pe acesta l-a deprins soția, care nu-și refuză plăcerea de a număra teancurile de bancnote, la fel ca personajului lui Barbu, Lina (nu, nu buna Lina), și ea tot soție de cârciumar. Drama României a fost că, abia născută, această stirpe onestă a negustorilor, a burghezilor care aveau cultul muncii și al concurenței, a fost nimicită de comunism.

Dacă în prima parte a romanului evenimentele par a se succeda într-o cadență firească, răbdătoare cu oamenii (cartea amintește, s-a observat, de Moromeții lui Preda), în cea de a doua lucrurile se precipită și scapă de sub control. Oamenii nu-și mai hotărăsc singuri destinul, nu mai au puterea de a decide în ceea ce îi privește. În acest târg patriarhal, în care români, turci, tătari, aromâni, armeni, evrei trăiesc pașnic de zeci de ani, năvălește istoria, care vine ba în camioanele nemțești, ba pe șenilele tancurilor rusești. Odată cu ultimele, vine și comunismul. Este finalul acestei lumi, care nu își mai permite luxul de a-și cultiva demnitatea. Fănică își vinde mobila din cârciumă, tot demn, vertical și, odată cu transformarea acestui local în unul “proletar”, se tranformă și lumea snoabă, rafinată, dichisită de până atunci în una rudimentară, neghioabă. Dispare proprietatea și, odată cu ea, se ițesc în fruntea comunității figuri anoste, din topor, până atunci marginale, precum curelarul Mînjină.

Ultimul capitol al romanului este unul recapitulativ, un epilog, de fapt. Autorul nu își ascunde teza, picurată subtil, de fapt, până atunci: “Maiorul Scipion fusese arestat, judecătorul avea să dispară fără urmă, iar el, Fănică Theodorescu, după ce a pierdut licența restaurantului din gară, avea să intre în pușcărie fiindcă nu-și plătea impozitele pentru cârciuma pe care n-o mai avea. Norocul lui, a socotit Fănică, a ținut până când Ion, oberchelnerul lui, a murit după ce a mâncat 50 de ardei iuți la un pariu. Se schimbaseră și vremurile, dar poate că Ionică, dacă ar mai fi trăit, i-ar fi cântat la ureche lui Mînjină «Internaționala» pe rusește și l-ar fi convins să lase restaurantul cum era și la cine era. După moartea lui nimic n-a mai fost ca înainte. Și a dispărut mai întâi atmosfera care-i făcea pe clienți să-și închipuie că, odată intrați în restaurantul cu oglinzi, trenurile care treceau prin gară stăteau pe loc în timp ce ei porneau într-o călătorie la sfârșitul căreia aveau să se întoarcă în gara de unde plecaseră”. Dispare, altfel spus, sensul demnității, până atunci valoare obligatorie printre oamenii care se respectau și pretindeau a fi respectați. Comunismul suprimă acest respect și îl înlocuiește cu lupta de clasă și cu adeziunea umilitoare. De aceea, Medgidia devine “orașul de apoi”, așa cum întreaga lume de până atunci devine una defunctă, care nu mai poate supraviețui decât în memoria nostalgică a unora. Romanul lui Cristian Teodorescu este, pe lângă o majoră reușită estetică, și o datorie morală împlinită.

Nu mă lasă inima să închei fără a pomeni că, din întâmplare, în Medgidia m-am născut și eu (de copilărit am copilărit în Cobadin, sat în care birjarul Grigori își poartă uneori mușterii – p. 180). Însă e vorba de un oraș gri, plin de blocuri uniformizante, tăiat în două de Canalul Dunăre-Marea Neagră, în care aproape nimic nu mai amintește de orașul de altădată. Acesta, după cum o spune și titlul acestui frumos roman, a dispărut odată cu o întreagă lume pe care comunismul a strivit-o.

N. red. Volumul lui Cristian Teodorescu a primit ulterior și Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România.

BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.