IASII LUI PATRAS/ Ani de liceu

Dan Miron nu este un debutant. A mai publicat o carte (Așteptarea Regelui Pescar) acum 15 ani, la Nemira, editură care i-a lansat pe cei mai buni tineri prozatori ai anilor ’90 (Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca, Simona Popescu șcl). Volumul a fost un eșec, de pe urma căruia autorul va fi invățat multe. Ignorat de critică și cvasiabsent din viața literară timp indelungat, Miron a ieșit nu de mult la rampă cu un nou roman in care are tot dreptul să-și pună multe speranțe, deși e scos tot din mantaua “nemiroticilor”. Dovada? Minimalismul estetic ce modelează o poetică a realismului prozaic, fără metaforă, in acord cu nevoia de adevăr, vitală in societatea românească atât de grăbită să accepte minciuna confortabilă, șoapta cârtitoare fiind ținută, se știe, la mare preț in neamul nostru plin de umor și fantezie, iubitor de bancuri și vorbe spuse numai pe jumătate. Fără să accepte cu totul postura de prizonier al cotidianului și de explorator al banalității inconsistente, Dan Miron nu indrăznește, totuși, nici să intindă coarda până la virulența sălbatică a blestemului și nu atinge nici tonalitatea gravă ca o bătaie de gong a basmului apocaliptic. Titlul simpatic-diminutival – Scândurica – reflectă opțiunea pentru o formulă romanescă in care intră și variantele soft, mai puțin radicale, imblânzite cum sunt fie de culoarea subiectivă a ego-grafiei ori de nostalgia povestirii evocatoare, fie de lirismul reflecțiilor menite să camufleze, fără prea mult succes, emoția. De ce… Scândurica­? Pentru că aceasta e porecla eroinei, Cristiana (a se reține și simbolica rezonanță onomastică), adolescentă sensibilă și visătoare, cu imaginația rafinată excesiv de lectură. Narațiunea relatează povestea simplă a acestei fete cuminți care incearcă fără prea mare spor să invețe arta de a trăi intr-o lume meschină, ticăloșită de goana după bani și costisitoare plăceri. E lumea deprimantă a tranziției postceaușiste, in care speranța are bătaie lungă și vine totdeauna de departe, de peste hotare. Cu un tată fugit in Germania de la vârsta copilăriei și pe care nu-l mai ține minte deloc (amnezie ce iși va găsi, totuși, explicația mai târziu: fetița fusese abuzată sexual de propriul părinte), Cristiana este crescută cu grijă de mama sa (Suzi). Deși incă tânără, Suzi refuză să se recăsătorească, incredințată fiind că soțul (Costel) se va intoarce intr-o bună zi in postură de salvator și vor pleca apoi cu toții in Occident, Paradisul oricărui est-european cu iluziile incă intacte. Până atunci, Suzi iși protejează cum poate unica fiică, face tot posibilul să nu-i lipsească strictul necesar, ceea ce nu e chiar floare la ureche: pentru a nu-și pierde slujba, trebuie să accepte avansurile șefului și să-i cedeze, deși il iubește in taină pe doctorul Tomescu, un inadaptat superior (am mai intâlnit parcă tipul – da, imediat mi-a venit in minte Balanța), antifesenist, incapabil de compromisuri, la moartea căruia nu-și poate stăpâni lacrimile. Dar ideea obsesivă a reintregirii familiei nu-i dă pace. Infricoșată de singurătate, Cristiana incearcă să se apropie, timid, de oameni, insă debutează prost, indrăgostindu-se, grăbit, de Mircea, un fiu de ștabi puțin mai in vârstă și hârșit in rele, de vreme ce vrea să impartă prada cu prietenii săi, spre oroarea naivei indrăgostite. După traumatizanta experiență, Scândurica evită băieții cu aere de macho, precum Gigi Musculosu, apropiindu-se in schimb de Sorin, deșteptul clasei, un puști delicat și inofensiv, căruia ii place mai mult să vorbească și să inghită… cărți. Toate bune și frumoase, până când in scenă iși face apariția Floriana Manole, nimfetă inteligentă și cinică, supranumită Sexolita. Se formează imediat un triunghi de pe urma căruia profită Sorin, ințeles și răsplătit din plin de experimentata femeie care, oricum, nu mai avea ce pierde – in afara unei prietene, totuși, cam greu dispusă a ințelege astfel de caritabile gesturi. Mai ales că in joc se află nu atât orgoliul posesiunii, cât lucruri mari, capitale, precum credința in oameni, in puritatea iubirii (nu-i așa?) unice, in bunătate și cinste ș.a.m.d. Ahotnica după sexul pe bani regretă insă amarnic momentul de slăbiciune, dezvăluit Cristianei de amicul comun, din neatenție, in chiar noaptea binecuvântată când tânăra iși sacrifica fecioria pe altarul unei legături menite să dăinuie. Dezamăgită cumplit, Scândurica devine o acritură, se inchide tot mai mult in sine, nu mai vorbește cu nimeni, ratează intrarea la facultate și, grație aranjamentelor mamei sale, e angajată funcționară la Poștă. Acum – surpriză! – găsește printre scrisorile venite din Germania una de la propriul ei tată, care, in loc să le cheme la el cu dragoste pe soție și fiică, cere fără nici o strângere de inimă divorțul, după aproape 20 de ani, pentru a-și putea reface viața acolo, alături de o nemțoaică grasă și prosperă. Scândurica nu-i spune nimic mamei sale și dosește groaznica epistolă, până intr-o zi când fugitul revine pe nepusă masă in vizită la vechea lui familie. Deznodământul creează impresia precipitării (din cauza procedeului folosit: rezumatul) și pare inspirat din filmele de duzină, cu scenariu de melodramă, dar fără gesticulația emfatică ce insoțește, in genere, săvârșirea de fapte abominabile. Naratorul menționează chiar undeva că evenimentul a stârnit mare vâlvă la știrile de la ora 5, accentuând rezonanța anecdotică pe care o dobândesc in conștiința celorlalți tragediile omului mărunt. Ce se intâmplase de fapt? Scândurica iși injunghiase tatăl, fiind internată apoi impreună cu maică-sa la un ospiciu. Acolo se va stinge Suzi, incetul cu incetul, in acordurile dezolante ale surpării interioare, sfâșiată de doruri neștiute și păstrând in ochi imaginea vie a doctorului Tomescu, singurul bărbat pe care-l va fi iubit fără dezamăgire, suferință și teamă. Și tot acolo se va sinucide, nu peste mult timp, Scândurica, spânzurându-se nu cu imaginarul cordon ombilical de care se simțea mereu sufocată, ci cu o curea foarte concretă, sătulă până peste cap de minciuni, de cărți și de oameni. In final, autorul schimbă brusc registrul și abandonează, inteligent, tonul derizoriu-bășcălios, limbajul spurcăcios care umple de atâtea ori gura personajelor sale. Și asta pentru că relatarea din Epilog e una evocatoare, nostalgică, din perspectiva de peste ani a lui Sorin (un fel de alter ego al autorului insuși). Deși ajuns intre timp avocat, el rămâne tot un inadaptat care, la vestea apropierii iminente a propriului sfârșit, decide să dea drumul in lume consemnărilor sale, pentru că “doar atunci când viața se sfârșește, povestea poate să inceapă”. Intr-adevăr, Epilogul aruncă o cu totul altă lumină asupra intregului text. Noblețea acceptării senine a morții salvează de vulgaritate agitația sterilă și superficială de până atunci. Cine e vinovat? Ce dovedește moartea Cristianei? De ce trebuie Sorin să fie nefericit? “Poate exista o iubire ferită de ură?” – se intreabă bărbatul, nedumerit in fața ambiguității atitudinii partenerei: “… imi cerea s-o iubesc după ce făcuse apologia inutilității iubirii”. E clar, prozatorul evadează din orizontul ingust al romanului social, cu tineri abuzați și dezabuzați, obsedați de droguri și sex, spre a prinde câte ceva din sensurile mai adânci ale existenței. Oamenii, zice undeva Scândurica, “nu sunt nici buni, nici răi. Da, știu ce-o să spui, că iubirea ne face mai buni, Isus, creștinismul etc. Fals, complet fals. Uite, eu l-am iubit pe tata, dar asta nu m-a impiedicat să-l omor și nici s-o urăsc pe mama. Și atunci cu ce m-a ajutat iubirea de care se face atâta caz?” Problema fundamentală care o frământă pe tânăra femeie e legată, așadar, de ințelegerea raportului dintre fapte și motivațiile care se ascund indărătul lor. Dintre rațiune și suflet, dintre etic și psihologic. Problemă greu de lămurit, de vreme ce a frământat multe minți luminate, de-a lungul vremii. Scândurica ajunge insă singură, prin reflecție personală, la concluzia iraționalității vieții sufletești, și se sinucide lucid, in cunoștință de cauză, pentru că nu poate accepta o viață trăită la voia intâmplării, pe care nu poți fi stăpân. O viață absurdă, de vreme ce rămâne imprevizibilă, guvernată de acea forță oarbă căreia in vechime i se spunea destin. Roman al formării, educație sentimentală (trimiterea la Flaubert nu e intâmplătoare), Scândurica este, de fapt, o poveste emoționantă despre ratare, suferință și moarte. Dar asta nu o pot pricepe decât cei dedulciți cât de cât la zăbava lecturii. Aruncând un ochi și spre alte posibile modele decât acelea propriu-zis literare, observăm că atmosfera aduce mult cu aceea din Filantropica, dar și din Liceenii. Tot un biet “profesoraș” (așa sunt alintați mai toți fraierii nepricepuți cu invârteala și aliș-verișurile aducătoare de solidă chiverniseală) este și Aristotel Tacu, tipul insului de treabă, dar cu mult mai șters, fără șarmul lui Socrate-Caramitru, dirigul din mai vechea peliculă difuzată cu atâta succes pe marile ecrane, și fără spiritul de aventură al “profului” jucat de Mircea Diaconu in filmul lui Caranfil. In afară de educatorul acesta care câștigă sufletele elevilor, ceilalți profesori nu sunt altceva decât simpli membri ai “corpului didactic”, organism represiv, meprizat ca atare. “Smochina”, spre a lua numai un exemplu, e o variantă diafan-impersonală (din aceeași familie cu “domnișoara Cucu” ori “madam Isoscel”) de femeie inrăită in lunga așteptare a festinului amoros, răzbunătoare cu predilecție pe reprezentantele sexului frumos aflate la vârsta triumfului biologic. Personajele acestea de fundal, prinse in câteva tușe, fără a dobândi propriu-zis pregnanță tipologică, nu configurează o umanitate canonică și nu sunt nici atât de consistente incât să dea iluzia vieții. In schimb, sugerează anumite atitudini in fața existenței, și o atmosferă foarte caracteristică. De altfel, cum am mai spus, prozatorul nu are vocație de reporter și nici spirit de jurnalist, nu reține decât scheletul evenimentului, fără a plimba insistent oglinda pe scena strictei actualități. Infruptându-se cu un soi de voluptate masochistă dintr-un intreg ocean de locuri comune, izbutește performanța de a surprinde foarte exact trăsăturile cele mai caracteristice ale realității românești de dinainte și de după ’89: pe de o parte, lumea părinților formați in “epoca de aur”, pe de alta, lumea fiilor tranziției spre capitalism, a “copiilor fierți in mămăligă”, intre care nu se cască altă prăpastie, in fond, decât aceea a cunoscutului conflict dintre generații. Copiilor le vine până la urmă mintea la cap și sfârșesc prin a da dreptate părinților, ca in romanele cu intrigă sentimentală de altădată (Suzi și Cristiana par mai degrabă surori, ipostaze ale aceluiași tip feminin, situat la antipodul femeii ușoare, deși nu neapărat ticăloase, precum Sexolita). Familia, școala și celelalte instituții sociale sunt sistematic puse sub lupă și demitizate, ca să folosesc și eu o vorbă la mare căutare. Apoi, numeroase sunt chiar trimiterile explicite la mitologie, prozatorul vădind o plăcere deosebită in a bate șaua cu tot soiul de răstălmăciri pretins “deconstructivisto-postmoderniste” ale Bibliei (ipoteza unui Dumnezeu-femeie ș.a.), ale miturilor, fie naționale (Miorița, Manole – văzute nu cu ochiul innegrit de tainică suferință al lui Cristian Popescu, de pildă, cât cu amuzamentul șmecheresc al unui Florin Călinescu, trecut prin gâlgâitura mâloasă a fracturiștilor), fie de faimă universală (Tristan și Isolda) – probabil ca să ințeleagă oricine cum stă treaba, fără prea mult efort și fără complicate proptele livrești. Poate că, intr-adevăr, cultura se cere tradusă in limbajul străzii și al realităților imediate, așa cum susțin inverșunații adolescenți din proza lui Dan Miron, autor despre care, sunt sigur, vom mai auzi.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista “Convorbiri literare”; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu – de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.