IASII LUI PATRAS/ Elogiul diletantismului

In același an (1969) apăreau două “cărțulii” de foarte ingenioasă factură fragmentar eseistică – Viața și opiniile lui Zacharias Lichter și Simptome -, semnate de tinerii pe atunci critici literari Matei Călinescu și Virgil Nemoianu (in fotografie, impreună cu soția și fiul, in 2001). Cu o coerentă structură epică ce transmitea, in forma parabolei, idei de o scânteietoare originalitate și subversivă indrăzneală, microromanul mai vârstnicului Matei Călinescu reușea să impună și un memorabil, cum l-a definit cândva Eliade, “personaj-mit” (singurul “tip” de personaj inzestrat cu “o conștiință teoretică a lumii și a propriului destin”), profet modern propovăduind doctrina mântuirii și a libertății individuale prin refuzul integrării intr-o societate inacceptabilă. Față de “jucăreaua” aceasta cu tâlcuri grave, anunțând parcă prin simbolice bătăi de gong pericolul vinovatei servituți voluntare, Simptomele lui Virgil Nemoianu au o mai pronunțată tăietură ludic-livrescă, un caracter mult mai liber, de exercițiu intelectual, improvizație voioasă, apropiată compozițional de tipul eseului conversațional și al notațiilor fragmentare care au făcut faima lui Lichtenberg și a câtorva diletanți superiori, ratați din prea multă imaginație, dintr-un soi de nerăbdare a spiritului insoțind mereu sentimentul inutilității, plictiseala gândului dus până in pânzele albe, gustul fad al ideii prea mult timp frecventate. Oricât am căuta, nu vom găsi in Simptome vreun fel de suport epic, fie și schematic, menit să vehiculeze un mesaj anume ori semnificații cu schepsis, autorul dorind parcă să exploateze numai virtuțile expresive ale compoziției fragmentar-dialogale, numai, după o fericită formulare, “romanescul ideii”. Așa cum cartea lui Matei Călinescu scoate in evidență un mod de gândire “lichterian”, fără să ambiționeze inventarierea și clasificarea ideilor intr-un “sistem”, și Simptomele, ignorând tentația exhaustivității, configurează din fragmente și notații disparate imaginea vie a unei inteligențe in actu, răsfrântă in oglinda cu mii de fețe a sensibilității. Dar, dincolo de valoarea lor strict estetică și de particularitățile “generice”, extrem de interesant e că ambele texte constituie nucleele modelatoare ale programului teoretic și ale viziunii critice implinite ulterior in studiile care le-au adus celor doi autori prestigiul internațional. Dar, pe când Viața și opiniile lui Zacharias Lichter a fost mereu reeditată, câștigându-și binemeritata prețuire a criticii și a publicului cititor, Simptomele, in schimb, nu au avut un ecou pe măsură, nedreptate asupra căreia incearcă să atragă atenția paginile de față. Ideea scrierii unui jurnal “de noapte”, de idei și notații voit impersonale i-o datorează Nemoianu, după propriile mărturisiri, lui Ion Negoițescu, traducătorul lui Lichtenberg și prietenul câtorva dintre cei mai remarcabili tineri intelectuali care incepeau să se afirme la inceputul anilor ’60, mai toți proveniți din mediul universitar, poligloți și cu studii solide (printre ei, și Matei Călinescu, și Toma Pavel). Grupând fragmentele in jurul unor teme-nucleu, de unde și impresia unei organizări pointillist-muzicale, fără o minimă preocupare pentru desfășurarea așa zicând “pe orizontală”, succesiv-lineară, Nemoianu a inventat, in maniera jocului livresc, și o strategie paratextuală deloc complicată, in pofida aparențelor: după o scurtă notă a “editorului” (fictiv, firește), discursul e atribuit lui Pius F., mai mult bandă de inregistrat decât alter ego auctorial vehiculând o gândire proprie. Credibilitatea acestui personaj delegat cu funcția reflectantă (ca “martor”) e subminată din capul locului, nu insă până intr-atât cât să-l compromită cu totul, după cum ar fi vrut insinuantul editor. Pius F. nu face altceva decât să consemneze ce spun ceilalți și, in special, magistrul Clarian (abia acesta un purtător de cuvânt al autorului). Forma literară nu e, totuși, deloc “intâmplătoare, așa cum natura produce uneori spontan lucruri folositoare”, după răutăcioasele vorbe ale editorului. Oricât de indoielnic din punct de vedere al inteligenței, Pius F. tot un reprezentatant ficțional ce vehiculează mesajul autorului rămâne, iar observațiile sale din Cuvântul inainte nu-l incriminează in asemenea măsură incât să ne facă să ignorăm punctul său de vedere. Vag personalizată, perspectiva “martorului” acestuia indică dorința de a intra in dialog cu celelalte personaje – instanțe discursive. Din spusele sale, admirația i se indreaptă constant către Clarian, ințeleptul ale cărui opinii și vorbe memorabile iși propune să le tezaurizeze cu sfințenie. Ca prieten al maestrului, demn de considerație i se pare, apoi, Almador, individualizat mai pregnant și prin trăsături fizice: “om mare de stat, butucănos și puternic, cu fața blândă, de copil, care se supăra rar și zgomotos”. Cu ceva rezerve e acceptat totuși pe lângă ilustrul tandem Pterodactilul, individ “negru la gând, ca și la chip, ciolănos, dezarticulat și oacheș”. Credinciosul discipol ține să-și exprime nedumerirea față de toleranța magistrului care i-a ingăduit in preajma sa pe Tironides și Spiridanik, “doi măscărici obraznici”, unul “mic și rău”, celălalt de-a dreptul “stupid”, dar și pe “filfizonul” Adelhio, “un monden năzuros”. In fine, piosul cirac binevoiește să-și incheie precuvântarea, nu fără a-și lua anumite măsuri de prevedere care să-l absolve de eventualele reproșuri ale cititorilor onorabili și cu “naturelul” poate cam prea simțitor: “dacă am inregistrat și unele din ieșirile grotești sau superficiale ale invitaților, am făcut-o doar ca să stârnesc râsul și oprobriul lumii”. Lectura textului propriu-zis dovedește caracterul in fond amuzant-inventiv al prologului, dând apă la moară cârcotașului editor, in special ipotezei privind intenția mistificatoare a autorului care-și va fi imaginat și el și va fi pus in scenă, asemeni eruditului iluminist transilvan in subsolul eroi-comicei sale poeme, spectacolul tuturor interpretărilor posibile ale propriului text, de la nivelul celei mai rudimentare literalități până la glosa savantă și acribiosul comentariu filologic. Dar, spre deosebire de ceea ce se intâmplă in “subterana” Țiganiadei, așa-zisele “personaje” (menite să joace, in fapt, rolul de simple chei muzicale”, un fel de comentatori imaginari, dar nu ai unui text anume, ci ai literaturii in genere) din cartea lui Nemoianu nu se disting mereu unele de celelalte prin discurs, iar criticul nici nu ține să dramatizeze printr-un veritabil dialog cuvintele participanților la “banchet”. Senzația de monotonie stilistică persistă, in ciuda nuanțărilor și perspectivelor care luminează aspecte infinitezimale ale ideii, iar fragmentele nu se succed in virtutea unui determinism cauzal (ceea ce am menționat deja, anticipând), pentru că autorul se ferește să pună un diagnostic, nu are incredere in instrumentele logicii și nu “ergotează”, manifestând o accentuată mefiență in raport cu orice formă de dogmatism. Deși Simptome a fost, in punctul de plecare, un jurnal de idei, un jurnal totuși, accentul se pune indeosebi pe impersonalitatea “simptomelor”, și nu pe subiectivitatea opiniei sau pe rezonanța pe care ar putea-o avea impresia in planul conștiinței individuale, iar percepțiile prea personale sunt proiectate pe un ecran abstract, golindu-se parcă de orice incărcătură afectiv-emoțională. De aceea nici nu sunt personajele altceva decât pure abstracțiuni, cu o funcție strict retorică, măști in care eul auctorial se deghizează și se descompune ca o esență rară, de nerecunoscut la analiza in retortă. Unitatea monolitică a acestui “eu” se risipește parcă intr-o puzderie de fragmente, ca tot atâtea “simptome” dezvăluind caracterul multiplu și inepuizabil al lumii, al specularităților inextricabile născute la hotarul instabil, nelămurit dintre viață și text. Teoreticianul de mai târziu al “secundarului” găsește de la inceput “metoda” cea mai adecvată “criticii simptomatologice”: aceasta presupune refuzul interpretării și relativizarea maieutică a punctelor de vedere, fără insă a postula o relație directă (senzorială), nemediată (de conștiință) cu obiectul interpretării, pe linia a ceea de Susan Sontag numea, intr-o carte care a avut momentul ei de glorie, “erotica artei”. “Simptomatologia” – cu toate elementele comune ce ar apropia-o de diverse alte “teorii” ori “concepții” specifice mai cu seamă postmodernității (de la “gândirea slabă” la tot arsenalul subiacent de valori “alternative”) – constituie, iată, o “invenție” demnă de cel mai viu interes, configurând o ramură aparte a acelei incă de Nietzsche elogiate “științe” care are ca scop observarea și analiza “suprafețelor”, a “epidermei” lucrurilor. Dacă e adevărat ce se zice, că nu iese niciodată fum fără foc, prin chiar existența sa “simptomatologia” semnalizează substanțialitatea realului, a existenței “pline”. Autorul insuși sublinia, de altfel, că “literatura simptomatologică” ilustrează modul in care “accidentalul se articulează in general”, pe linia “eseismului” ce marchează traseul ipotetic, conjectural al gândirii, de unde și forma “deschisă” a textului. “Simptomele” sunt așadar un catalog de impresii și notații pur descriptive și, deopotrivă, de reflecții. Oricât de cețoasă, percepția creează mereu “efectul de real”, pentru că prinde aspectele vii, tranzitorii ale lumii fenomenale, insă reflecția, deși adoptă mecanismele paradoxului și abandonează căile raționamentului silogistic, din dorința de a nu ajunge mereu la aceleași concluzii prin aceeași, lemnoasă, dialectică, sfârșește invariabil in stereotipie. O dată constituit “procedeul”, prin evitarea obstinată a clișeelor și a locurilor comune, se cristalizează și un modus cogitandi ce ajunge să fie parodiat chiar in text, unde am găsit exprimată ideea că orice paradox, mâncat de rugina timpului, se transformă intr-o formulare de infiorătoare banalitate. Iată câteva exemple: Maestrul Clarian afirmă intr-un loc: “Eleganța este disimularea izbutită a efortului creator”, “Modestia este o formă a orgoliului, iar timiditatea poate fi o formă disprețului. Timiditatea este, in orice caz, o urmare a plictiselii și a lipsei interesului, a absenței in interlocutor a unor stimuli suficient de puternici pentru a infrânge inerția”. In același spirit, “măscăriciul” Spiridanik, in vorbele căruia gândirea maestrului emaimuțărită parodic, indrăznește să construiască și el trouvailles à la mani’re de: “Teribilismul este o formă a modestiei”. In fine, până și cinstitul Pius F. incearcă să-și imite profesorul, nu din obrăznicie, ci din prea multă obediență, dând drumul in lume unor panseuri de intristătoare previzibilitate: “La unii timiditatea e orgoliu, la alții orgoliul e timiditate” etc. Simptomatologia pune așadar in relief, deopotrivă, existența ca proces și gândirea ca structură, fără a manifesta vreun interes oarecare pentru un conținut anume. De aici și funcția privilegiată a imitației și insemnătatea “măștii” (s-ar umple destule pagini prin selectarea secvențelor cu acest subiect), cum și rolul aparte al parodiei, care se află față de obiectul-model intr-un raport similar celui dintre “simptom” și “boala” la care acesta poate trimite. Oricum, ca formă “secundară”, mai bine zis “secundă” in raport cu “originalul”, parodia “subminează”, dar și scoate in lumină modelul, vădindu-i cele mai caracteristice articulații. O formă inconsistentă și lipsită de originalitate nu poate fi parodiată. Altă variantă de mimetism, spontană (am văzut, ca in cazul lui Pius F.) o reprezintă prostia, cu care inteligența intreține de altfel raporturi dintre cele mai fertile, binecunoscute lui Erasmus și atâtor altor cărturari care nu disprețuiau bucuriile vieții: “O inteligență completă are neapărată nevoie să-și asimileze prostia. De altfel, acesta este principalul păcat al multor inteligențe moderne: o lipsă practică printre insușiri. Prostia trebuie să fie o insușire a inteligenței in rând cu, de pildă, forța, eficacitatea, amplitudinea, generozitatea” etc. Cine face, de fapt, simptomatologie? Evident, “diletantul”, adică – ține să precizeze autorul – “uno que si diletta, delectantul”, amatorul superior care refuză robia specializării, așa cum veritabilul aristocrat cultiva artele liberale fără a persevera excesiv in vreuna anume, fără a risca să-și piardă libertatea pentru atâta lucru. Iată ce crede Adelhio: “in momentul in care știi prea mult despre un lucru el incepe să devină vulgar. Familiaritatea excesivă cu un domeniu al cunoașterii degenerează in ordinar și strident. De aici distincția diletantismului”, sau cum se caracterizează pe sine “maestrul” Clarian: “Sunt prea leneș ca să citesc filosofie și prea ambițios ca să nu o fac. Sunt prea leneș ca să fac curte femeilor și prea curios ca să nu o fac. Sunt prea leneș ca să fac carieră dar o fac din plictiseală. Sunt prea leneș ca să fiu religios dar o fac din simț al datoriei”. Urmând aceeași “logică” simptomatologică, vom spune că numai ințeleptul, recte diletantul, se poate “prosti”, punându-și pe cap tichia cu clopoței. Specializarea duce la autarhie, la intristătoarea sterilitate a gândirii rupte de universul viu, bogat și contradictoriu al simțurilor. De aceea se și afirmă repetat necesitatea adecvării ideii la realitatea concretă: simptomatologia nu e nicidecum o manifestare a acelei maladii spirituale constând in carența generalului și numită de Noica intr-un ingenios eseu “catholită”. Nu despre o carență e vorba, cât despre accentul și prețuirea pe care le dobândește individualul in raport cu generalul, nu ignorat, dar văzut ca sterilă abstracțiune: “Abundente sunt afirmații ca acestea: imi iubesc tatăl dar iubesc mai mult adevărul (Anna Comnen, S. XII). Ele nu ne indignează in măsură suficientă. Ipocrizia lor se invecinează cu bestialitatea. Sunt impotriva firii și manifestări ale degenerării”, “Fiecare om reprezintă o specie pe cale de dispariție, deci nu poate fi ucis” etc. Insistând pe aceeași direcție trebuie remarcat că autorul nu-i face lui Clarian nici măcar schematic portretul fizic, pentru că personajul intruchipează spiritualitatea in starea cea mai pură, de “neprihănit ingheț”. Celelalte “ipostaze” (personaje) sunt insă vizibile, iar caracterul acesta concret sugerează tocmai “intruparea” dialogică a spiritului insuși, așa cum profunzimea se dezvăluie in “suprafață”, iar “blânda pluralitate” (după o expresie a filosofului de la Păltiniș), aspectele diverse ale universului vizibil fac cu putință ințelegerea și justificarea existenței trăită, blagian școlărește vorbind, “intru mister și pentru revelare”. Intr-un pasaj semnificativ se stabilesc cât se poate de limpede raporturile pe care le intreține creația spirituală “inaltă” cu formele ei “secundare”, mai precare și mai modeste, dar la fel de necesare: “Aceste patru tipuri (epigonul, diletantul boem, diletantul gentilom și eruditul, n.n.) alcătuiesc constelația marelui creator, il inconjoară in dans perpetuu, ii dau relief și perspectivă, il salvează de la naufragiu. Nu arareori progenitura marelui creator se transformă in originea sa”. Intr-un fragment neinclus in volum, dar elaborat in aceeași perioadă (Preludii la o critică simptomatologică), Nemoianu stabilește și o “tradiție” a “literaturii simptomatologice” care ar număra pe Macrobius și Aulus Gellius, marii ei reprezentanți din antichitate, pe Burton și Browne in Anglia barocă, pe Lichtenberg in vremea iluminismului etc. Din literatura română selectează “din manualele lui Șincai, din comentatorii de subsol ai Țiganiadei, din Odobescu, dintr-o enciclopedie medicală apărută la Buzău in 1910 și premiată de Academie”. Autorul sublinia, de asemenea, rolul “comentariului” in delimitarea hotarelor mereu glisante dintre critică și literatură: “literatura simptomatologică se comportă ca o critică. Ea comentează existența, ilustrează legile (mai ales in abaterile lor). In schimb, critica simptomatologică se comportă ca o literatură: ea construiește liber cu material literar. (…) O critică simptomatologică se comportă față de obiectul literar ca literatura simptomatologică față de obiectul real”. Acum, când avem la indemână mai toate cărțile profesorului stabilit de ani buni in America, microficțiunea aceasta eseistică n-ar putea fi oare citită și ca un “subsol” al textelor critice propriu-zise, dacă acceptăm – și nu văd ce ne-ar impiedica – reversibilitatea raportului literatură-critică? Cu siguranță!Dacă citim atent vedem cum Clarian, Almador și toate celelalte personaje de “galerie” formulează ideile de la care s-a revendicat mai apoi criticul, atât in studiul dedicat expresiei sentimental-idilice in literatura secolului al XVIII-lea, cât și in celelalte volume care i-au adus indreptățita notorietate, indeosebi Imblânzirea romantismului și O teorie a secundarului. Cele mai indrăznețe presupoziții aici sunt expuse, in această cărticică de mare rafinament stilistic și reflexiv. Așa cum eseistica lui Eliade conține intr-o formă mai liberă și mai spontană lucrurile cu adevărat importante și originale pe care istoricul religiilor și-a clădit ulterior, cu răbdare, opera de erudiție, scrierea aceasta de tinerețe a lui Nemoianu scoate la iveală cele mai vii și fecunde elemente ale formării personalității sale, cu obsesiile, idiosincraziile și fervorile de atunci. Recomandare suficient de convingătoare pentru a ne determina să scuturăm praful de pe copertele Simptomelor și să le aducem in față, la lumină, dacă nu chiar pe primul raft, oricum, undeva mai la indemână.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista “Convorbiri literare”; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu – de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.