Icar și hărțile minții/ de Daniel Nicolescu

Între șirul lung de decriptări simbologice (consultați pe net ultimele cronici la expoziția “Real Time”* de la MNAC!), exhortațiile abisale rispite în comentarii de-a lungul vremii și cele câteva (poate cele mai oneste, în fond!) egloge venite de sub condeiul unor prieteni, opera lui Horia Bernea s-a însingurat odată cu trecerea timpului.

La zece ani de la dispariția fizică a pictorului, încă lipsește o exegeză cu orizont larg și competent asupra acesteia, așa încât strădania curatorială a celor care i-au suit pe simeze actuala expoziție-eseu (crochiuri, desene, picturi graficate, tablouri, tablouri seriale, obiect și fotografii) îmi pare nu doar o binevenită mustrare la adresa abilității și seriozității ochiului critic autohton, ci și o încercare viabilă, în sine, de sistematizare a acestei opere, precum și un debut promițător de demers interpretativ. Nu în ultimul rând, o harnică experiență de arheologie sui-generis, în sensul descoperirii unor arii necunoscute, unor sedimente preistorice din activitatea artistului, perfect congruente cu ultimele sale căutări. Mihai Oroveanu, directorul MNAC, o spune limpede: “O expoziție care încearcă să privească începuturile, dar și lucrările de sfârșit ale lui Horia Bernea. Poate că această selecție o să reprezinte o propunere ciudată pentru publicul larg, obișnuit cu alt tip de lucrări”. Sigur, obișnuința publicului, care, pe deasupra mai e și larg, cu altfel de lucrări e o mică fandare retorică, menită, de fapt, să ne netezească drumul spre înțelegerea opțiunilor curatoriale: “Lucrările erau depozitate, pentru că ar fi fost foarte dificil să le expună în perioada respectivă, a expus de fapt câteva, după 1990, a expus mai ales în străinătate unde și-a fâcut un nume din anii ’70, iar majoritatea erau depozitate în colecția familiei, așa că singurul nostru efort a fost să le adunăm și să încercăm să extragem lucruri mai generale din caietele lui de schițe, care iarăși reprezintă un domeniu aproape neexplorat. Trebuie să aducem aminte că, în anii ’70, Horia Bernea a fost premiat de Bienala de la Paris și că numai perioada în care trăiam a împiedicat ca opera lui să aibă o adevărată anvergura internațională. Faptul că trăia într-o țară cu regim opresiv, că nu putea să-și expună lucrările, că erau cenzurate foarte multe din participările la expoziții au făcut ca aceste lucrări să apară mai puțin în simezele epocii, asta e de fapt și marea surpriză. Abia acum se pot vedea multe, multe lucrări, din perioada respectivă adunate împreună, care au o continuare mult mai târzie în ultimele lucrări înainte ca Horia să dispară, de prin ’99, ’98…”


Poate că vizita în interiorul acestei secțiuni prin universul lui H.B. ar trebui să înceapă de la fotografiile de atelier pe care i le-a făcut Mihai Oroveanu. Una dintre ele (foto 1), înfățișează tânăr, cu frizură dezordonată (un soi de coamă înfoiată, strânsă în jurul unei frunți ample), aranjând pe o osatură metalică niște vele pictate. Există mai multe replici ale aceluiași gest de potrivire a pănurilor pe brațele egale ale unei cruci: în toate, junele artist e adâncit în construcție și precipitat, parcă, să ducă instalația mai departe de artefact și s-o transforme în experiență de zbor. Pare un Icar înainte de ridicarea în văzduh, însă are zugrăvită pe chip atâta determinare, atâta reală credință în ceea ce face și în izbândă, încât pare efigia unui erou, necum a unei victime a zborului.


Bernea a luat, într-adevăr, arta pe cont propriu și a planat, până în anul 2000, pe niște aripi născocite de el și numai de el (în ciuda unor nuanțe de vibrație conceptuală ce pot fi regăsite la Paul Neagu sau la diverși membri ai grupului Prolog). Și-a schimbat stilurile, a făcut din risc o formă de respirație, a schimbat frontierele, a dat tonul, s-a contrazis și a revenit la vechile tehnici, a impus teme și le-a stors de sensuri, a țesut “prapori” și mitologii personale, a ridicat “dealuri” și “coloane” și a croit din pensulă catapetesme. Inovând de fiecare dată și fiindu-și propriul șef de școală.


În “Real Time”, cu excepția sălii de “prapori” și a celor câteva autoportrete (foto 7), care reprezintă zone familiare ale imaginarului său artistic dar și ale tehnicii sale, se desfășoară zeci de pânze abstracte (cu titluri reci, opace: Cuantificare, Libertate pe verticală, Cloaent, Discontinuități etc.), care par niște hărți ale minții. Privirea în afară din Catapetesme sau Dealuri, care antrena și efortul mâinii și preocuparea pentru virtuozitate, s-a obturat. Lumea pe care o reprezintă acum Bernea e asemănătoare cu aceea a unui orb sublim. Obiectele nu mai sunt cele care apar în unghiul ochiului, ci reprezintă amintirea lor, rememorarea formei și a cromaticii lor. Hărțile descriu peisaje esențializate, graficele – calități și valori scalare. Este privirea lui Icar ajuns la apogeu. Expoziția este deschisă până pe 27 februarie a.c. DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.