Icoane ale Marelui Război/ de Adrian-Silvan Ionescu

Pe 25 februarie 2015, la sediul Institutului Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38) am lansat volumul Războiul cel Mare. Fotografia pe frontal românesc, 1916-1919 (Ed. ICR, București, 2014, 303 p + il.). Prezentarea a fost făcută de domnul acad. Dan Berindei, președintele de onoare al Secției de Istorie și Arheologie a Academiei Române. Un grup de membri ai Asociației 6 Dorobanți, îmbrăcați în uniformele soldaților ce au făcut România Mare, au executat instrucția de front, sub comanda vicepreședintelui organizației și căpitan în „armata de duminică”, Horia Vladimir Șerbănescu. Pentru ca asistența să încerce emoția unui asalt din vremea campaniei, a fost simulat un atac la baionetă care, probabil, a făcut să ticăie mai tare inimile prea sensibile.

Alături de acești camarazi – bravi reînscenatori ai epocilor trecute – am cunoscut și eu rigorile  campaniei și am am retrăit experiența bunicilor care au luptat în Marele Război (vezi „Ziarul de duminică” nr. 35/2014 și 50/2014). De aici mi-am început cercetarea și apropierea de acest subiect. Bunicul matern, Constantin Ionescu, căpitan de rezervă în artilerie, a fost luat prizonier și a petrecut aproape un an în lagărele de pe Insula Dänholm și de la Crefeld. După semnarea armistițiului, la Focșani, între trupele Puterilor Centrale și România, a fost repatriat. A adus din Germania două albume cu fotografii de prizonieri de diverse naționalități (belgieni, francezi, ruși, britanici, sârbi și români). Din fragedă copilărie am răsfoit acele albume care m-au fascinate prin fizionomiile și uniformele variatre ale combatanților. Acele imagini m-au urmărit până la scrierea acestor pagini.

Peste ani, am revenit la subiect, fiind interesat de performanțele și rezultatele Serviciului Fotografic al Armatei înființat prin unirea într-un singur organism a secțiilor fotografice de la Batalionul de Specialități și atașat Biroului Informații al Marelui Cartier General (cf. Ordinului nr. 1041 din 29 noiembrie 1916). Drept șef al acestui  serviciu a fost ales un ofițer de rezervă, arhitect în viața civilă, Ion Oliva, care a elaborat un foarte judicios regulament de funcționare prin care revela eficiența unui asemena departament. Fotografii în uniformă militară, profesioniști ai acestei arte în viața civilă, urmau să aibă în vedere mai multe deziderate atunci când își realizau imaginile. Acestea trebuiau să fie interesante din punct de vedere al valorii lor propagandistice, al celei istorice și artistice precum și al celei de document militar.

Serviciul Fotografic a avut o intensă activitate și realizări salutare de-a lungul războiului. Aceasta se poate constata din bogatul material iconografic păstrat în colecții de stat sau particulare. Materialul ilustrativ pentru acest volum, în total 368 de imagini, provine de la Muzeul Național de Istorei a României, de la Biblioteca Academiei Române, Bibiloteca Națională a României, Arhivele Naționale, Muzeul Banatului Timișoara și, grosul, de la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”. Iconografia a fost sistematizată în funcție de următoarele teme: Front, Posturi de comandă, Artilerie, Transmisiuni, Aviație, Marină, Misiunea Militară Franceză, Ambulanță, Serviciul religios, Masa ostășească, Repausul, Familia Regală pe front, Prizonieri germani și capturi de război, Ocupația inamică, Fotografi amatori pe front, Parada Victoriei, Anul 1919, Serviciul fotografic.

Pentru necunoscători ar putea părea ciudate limitele în timp ale acestei lucrări căci, dacă perioada celor doi ani de neutralitate este îndeobște știută, nu același lucru se poate spune despre anul 1919 deoarece, armistițiul odată semnat pe 11 noiembrie 1918, războiul luase sfârșit pe toate fronturile. Dar, oastea românească a fost obligată să-l continue încă aproape un an pentru a apăra Transilvania alipită la Patria mamă de bandele bolșevice maghiare apoi continuând marșul glorios până la Budapesta spre a înăbuși revoluția lui Bela Kuhn.

Fiind vorba de o activitate colectivă, niciuna dintre fotografiile din album nu poate fi atribuită unuia sau altuia dintre militarii ce activau în Serviciul Fotografic. Pot fi observate unele diferențe în ceea ce privește calitatea imaginilor: unele sunt palide, altele suferă din cauza unui cadraj incorect, altele sunt neclare, în altele personajele sunt mișcate sau se obturează unele pe celelalte. Aceasta din cauza condițiilor atmosferice nu totdeauna favorabile și a tensiunii sub care se lucra, de multe ori chiar sub foc sau în timpul unor evenimente ce se derulau mult prea rapid spre a fi surprinse într-un instantaneu.

Ar fi greșit să se creadă că operatorii s-au aflat mereu în preajma familie regale și a ierarhiei militare, avându-i constant în obiectiv. Există, ce-i drept, multe imagini cu regele Ferdinand și regina Maria la ceremonii, la parăzi și solemnități de decorare a bravilor ori inspectând frontul, adăposturile și spitalele de campanie. La fel, apar adesea, comandanții iluștri precum generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Arthur Văitoianu, Henri Cihoski, Nicolae Petala, Traian Moșoiu, sau marele prieten al românilor, Henri M. Berthelot, comandantul Misiunii Militare Franceze – care a reorganizat armata retrasă în Moldova după înfrângerile din toamna lui 1916 și ocuparea Bucureștilor și a părții de sud a țării de trupele germane, austro-ungare, bulgare și turcești. La rândul lor apar și comandanții inamicilor, mareșalul August von Mackensen, generalul Erich von Falkenhayn, arhiducele Carol, viitorul împărat al Austro-Ungariei. Dar predominant este personajul colectiv, soldatul combatant, cel care a dus greul războiului în tranșeele pline de noroi, prost echipat și hrănit, dar hotărât să lupte până la capăt pentru patrie. Portretul acestuia este generic, tărsăturile arar i se disting, umbrite de cozorocul capelei sau de marginea căștii. Rezemat de parapetul tranșeei, infanteristul privește, gânditor, spre linia inamicului. Nimic nu pare a-l neliniști. Pare împăcat cu soarta sa și cu întreaga natură ce-l înconjoară.

Stoicismul țăranului devenit soldat îl descrie, în fraze admirabil cântărite, criticul literar Eugen Lovinescu într-un articol intitulat Gestul strămoșesc publicat în periodicul „Lectura pentru toți” pe care l-a editat din luna decembrie 1918 și până la începutul anului 1920. Povestind că mobilizarea l-a găsit la Focșani unde a văzut lungi convoaie cu provizii și material îndreptându-se spre front, Lovinescu spune: „(…) Înaintea boilor mergea țăranul nostru, cu pas rar și cuminte, cu liniștea lui augustă. Mergea la război. Ai fi crezut că merge la arat. (…) Nici o emoție nu i se citea pe față. Călca rar și îndesat. De unde venea însă atâta liniște simplă? Dela strămoși. Gestul lui era un gest ancestral. Țăranul român n-a făcut numai gestul august al sămănătorului cântat de poeți. El a făcut și gestul soldatului ce merge la război. (…) Același dispreț de moarte, același fatalism în privința «scrisului soartei», același supus simț al datoriei, același eroism simplu și firesc… Drumeții de acum erau numai niște fantome ce se desprindeau din umbra istoriei pentru a mai săvârși încă odată gestul strămoșesc al jertfei de sine și al iubirei de țară și de pământ. (…) Părăsind brazda începută, țăranii întorceau boii spre chemarea la arme. Plăeșii se scoborau din munte, muncitorii veneau de pe ogoare. Simplu. Mergeau astfel să-și împlinească a doua menire a lor: după munca pământului sfânt, apărarea lui împotriva dușmanului. (…)” În paginile acelei reviste Lovinescu a valorificat la maximum bogatul portofoliu al Serviciului Fotografic al Armatei, acordaându-i totdeuna creditul cuvenit în legendele însoțitoare. Nimeni nu a mai facut-o cu atâta temeinicie, nici în epocă – deși chiar în aceeași perioadă își făcuse apariția revista „Ilustrațiunea Armatei” care a dat publicității un număr limitat din acea valoroasă colecție ce înfiripa o istorei în imagini a războiului – și nici mai târziu. În timpul comunismului, cărțile de  pe care era predată istoria în școli la fel ca și compendiile academice au folosit un număr limitat de fotografii, ce erau repetate de la o publicație la alta: portretul Ecaterinei Teodoroiu, al generalului Dragalina și eventual una sau două scene de luptă datorate penelului lui Costin Petrescu sau al lui D. Stoica. Doar cele două volume România în anii Primului Război Mondial, apărute la Editura Militară, în 1987, au beneficiat de o bogată și variată ilustrație selectată, cu grijă, din colecțiile Muzeului Militar, însoțită de comentarii competente. Doar calitatea tiparului lăsa foarte mult de dorit și, din acest motiv, imaginile nu puteau fi de prea mare folos celor interesați.

Astfel, ilustrația dată la lumină în acest volum este, în mare măsură, inedită și oferă o altă perspectivă, total necunoscută, asupra Războiului, a acelui război trăit și nu a celui imaginat. Căci momentele de luptă erau destul de rare iar existența militarului decurgea monoton, în tabere, cu instrucție zilnică, săpări de tranșee și marșuri obositoare. Iar momentele de repaus erau cele mai gustate. În album pot fi văzute cadre în care soldatul profita de orice pauză pentru a se odihni: un camarad stătea de veghe, cu arma sprijinită în ambrazură în vreme ce alții mâncau sau dormeau în fundul tranșeei. Când se aflau mai departe de front, într-un sat, nu pregetau să se prindă în horă cu localnicii, jucând în acordurile unei scripci sau fluier mânuit de unul dintre camarazi. O imagine de mare sensibilitate este aceea a unui militar cu talent și pregătire muzicală care cântă la vioară, într-un adăpost, având în față o partitură. Jocurile infantile înveseleau și animau existența, uneori sedentară: soldați săreau capra sau jucau popice iar fotografii imortalizau asemenea scene încărcate de hilaritate. În preajma Crăciunului și Noului An ostașii constituiau grupuri de colindători și umblau prin campament cu Vicleimul sau Capra, iar bucătarii mai iscusiți în deserturi pregăteau un tort pentru general și ofițerii superiori, decorându-l măiestrit în spatele unui șopron. În condițiile vitrege ale campaniei, confruntați cu lipsuri și mizerie, toți încercau să se distreze cât mai mult, să se joace precum copiii, să râdă și să glumească, sfidând moartea care-i pâdea la fiecare moment: un artilerist poza urcat pe țeava tunului de 105 mm, ținând în brațe un obuz, ca pe un prunc înfășat, și trăgând din lulea. Ce mijloc mai elocvent al disprețului față de Cernita Doamnă s-ar  fi putut găsi decât acesta? Printre crucile eroilor căzuți pe Dealul Porcului, un soldat doarme nestingherit iar altul își scosese bocancul și-și cerceta degetele suferinde după un marș îndelungat. Viața era la foarte mică distanță de moarte! O mare doză de comic are și cuibul de mitralieră plasat în coroana unui arbore secular: servanții stau destul de incomod între crengile noduroase iar ofițerul comandant nu-și poate asunde un surâs gândind, probabil, la situația ridicolă în care se aflau deși amplasamentul și finalitatea erau cât se poate de serioase. Această imagine a făcut epocă fiind reprodusă pe una dintre coperțile din 1919 ale revistei „Lectura pentru toți” ca și pe aceea a lui „Sfarmă-piatră” din 1936, într-un  număr dedicat împlinirii deceniului de la intrarea țării în război.

Totuși, în producțiile operatorilor de front români nu apar cadavre, ca la fotografii din serviciile de specialitate ale altor naționalități beligerante (germani, francezi, britanici, austrieci) – exceptând vreo 4-5 imagini propagandistice în care apăreau trupuri de ostași români mutilate în chip bestial de bolșevicii unguri ai lui Bela Kuhn (pentru a nu tulbura privitorii mai sensibili, acestea nu au fost incluse în albumul de față). Totuși, sunt imortalizate distrugerile: case, conace, biserici și gări ruinate de obuze ce le-au lovit în plin, poduri aruncate în aer.

O imagine demnă de a sluji ca model pentru un memorial al Marelui Război este aceea a unui soldat în uniformă ponosită și încălțat cu opinci, care își mănâncă porția de ciorbă din gamela de tablă, singur în mijlocul unui teren pustiu, lângă niște cioturi de arbori retezați de proiectile. Surprins într-un unghi ascendent, personajul are o impresionantă monumentalitate și arată adevărata față, simplă, lipsită de eroism, a războiului al cărui greu a fost dus de săteanul smuls de la coarnele plugului spre a-și apăra agoniseala și glia străbună.

Chiar la începtul cărții este plasată o fotografie în dimensiunea „carte de vizită” ce reprezintă un copilaș gol, cu privire speriată, așezat într-un lighean. Aparent nicio legătură cu subiectul volumului. Dar, pe spatele cartonului tatăl său, militar de carieră, a scris un text încărcat de neliniște și premoniții funeste: „În caz de moarte a se ști, este fiul meu, Florinel I. Mitulescu” și semnează „Locotenent I. Mitulescu, la plecarea la Război, 14 Aug. 1916”. Zguduitor acest testament ostășesc! Dar, până, la urmă, părintele cel precaut, care a purtat la piept, ca pe o icoană, chipul fiului în etate de un an, a supraviețuit conflagrației și a ajuns până la gradul de colonel.

Acestea sunt icoanele Marelui Război.