“Idiotul cazon” / de Călin Hentea

Nici o armată care se respectă nu se poate lipsi de idioți.
Oricât de polemică și paradoxală ar părea această afirmație,
“idiotul cazon” se constituie în coloana vertebrală a oricărei
armate, fie aceasta antică sau contemporană. Fără el nu se poate.
Războaie, instrucție, parăzi nu ar putea fi imaginate și cu atât
mai puțin puse în practică fără inestimabila contribuție a
idioților cazoni. Cu toate acestea, ar fi evident exagerată
aserțiunea că instituția militară ar fi alcătuită majoritar din
idioți. Nu, armatele nu sunt, nu au cum să fie dominate de idioți,
dar milităria nu ar putea supraviețui fără o constantă infuzie de
idioție menită să-i asigure un nivel stabil de disciplină,
conformism și protecție antirevoluționară. Așadar, “Idioți! Cu
stângu’, înainteee marș!”
Idiotul a fost, este și va fi deopotrivă cel mai bun purtător
și executant de ordine. Pentru “idiotul cazon”, regulamentul
militar ține loc și de Biblie, și de carte de învățătură și de
Codul lui DaVinci. Omul nostru nu va avea nici o problemă în a
învăța pe dinafară, în spiritul și în litera lor, toate ordinele și
regulamentele care stau în calea supraviețuirii și afirmării sale
plenare în universul cazon. Tot ceea ce ar putea avea nevoie să
știe, tot ceea ce îl interesează, cu notabila excepție a știrilor
sportive și meteorologice, el le poate îndestulător sorbi din
sus-numitele “docomente”. În consecință, satisfacțiile sale decurg
din transpunerea în viață a bibliilor cazone.
Aici intervine scânteia sa de glorie, orgasmul
indescifrabilelor sale satisfacții, mângâierea liniștii sale
plenare: atunci când ordinul a fost executat “întocmai și la timp”,
“ca la carte”. Puțin importă cine a dat respectivul ordin, cu
condiția ca acesta să fie un superior în grad și funcție. Idiotul
cazon nu este capabil a cunoaște nici un freamăt metafizic generat
de prevederile sau efectele respectivului ordin sau regulament.
Importantă și decisivă este doar execuția impecabilă. Evaluarea
consecințelor acestei executări sau aplicări a ordinelor sau
regulamentelor, tocmai datorită potențialului său indisciplinar și
revoluționar, este o problemă care va transcede inevitabil
capacitățile mentale sau morale ale “idiotului cazon”.
La fel ca și varianta civilă, idiotul cazon nu știe (nici
măcar nu bănuiește) că este iremediabil idiot. Autosuficiența sa
congenitală îi asigură un inexpugnabil scut protector împotriva
oricăror impertinente dileme sau dubii de natură subversivă. De
aici provine, uneori, și candoarea inocenței sale. Sau cumsecădenia
sa, la fel de înduioșătoare, cu cât aceasta se alimentează din
același nesecat izvor de idioție. Dacă nu este foarte insistent în
“intervențiile” și “contribuțiile” sale cu aspirații intelectuale
și dacă acestea nu sunt dublate de o aroganță agresivă, atunci
“idiotul cazon” poate fi acceptat drept digerabil de către
comunitate, în ciuda stridentei disonanțe, adesea hilare pe care o
produce audienței.
Legată de inconștienta propriei idioții este și neobosita
hărnicie a “idiotului cazon”. El poate să execute la nesfârșit,
“întocmai și la timp”, cu un plus de halucinant entuziasm, aceleași
ordine oricât de anoste sau fără sens, la fel cum în urma unor
remarcabile îndărătnicii este capabil să inventeze, pe cont
propriu, apa caldă, să descopere America și să conspecteze periodic
mereu aceleași regulamente. Cotizant credincios la “cooperativa
munca în zadar”, el este iremediabil mândru de realizările sale,
recenzabile la rubrica M.O.P., adică “muncă de om prost”. Drama
intervine în momentul în care cineva încearcă să-i domolească
prolificul său entuziasm laburist, deoarece respectivul se va lovi
de impenetrabilul zid al unor convingeri inflexibile. “Competența
profesională” recunoscută a idiotului cazon se conjugă perfect cu
poleiala multicoloră a blazonului său de respectabilitate.

“Idiotul cazon” este deasupra oricărui grad sau funcții
militare. Instituția militară are ușile larg deschise atât pentru
caporalii ce se închipuie purtând stele de general pe umeri, cât și
pentru generalii cu apucături căprărești. Paradoxul constă în
faptul că idiotul cazon este extrem de confortabil pentru
superiorii săi. Aceștia știu că nu vor avea niciodată grija
verificării executării ordinelor date și mai ales nu-și vor face
probleme cu eventuale veleități concurențiale sau, mai grav de
“lucrătură pe la spate” din partea preopinenților. Fiecare dintre
aceștia se mulțumesc cu utilitatea lor bine definită la respectivul
loc de muncă. O vorbă bună, aruncată ca un ciolan uscat din mers de
către șef, din când în când, dar nu foarte des, este arhisuficientă
idiotuluicazon pentru a-l arunca în raiul reveriilor plenare.
A nu se ignora permanentul recurs al idiotuluicazon la morala
și principiile unanim recunoscute și acceptate de societate sau fie
și numai de microcomunitatea unității militare din care face parte.
Conform sus-pomenitelor ordine și regulamente, morala și
principiile în toată măreția lor dogmatică și aplicate ad-litteram
reprezintă al doilea pilon de sprijin pentru idiotul în uniformă.
Despre logică, bun-simț, personalitate sau nuanță nici nu poate fi
vorba.

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) [i
doctor (Magna cum Laude) în [tiin]e militare, a fost ofi]er în
cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de
televiziune si pres` scris` [i apoi ca ofi]er specialist în
opera]ii psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în
Kosovo [i Afganistan. A publicat mai multe volume despre
propagand`, r`zboi mediatic [i istorie militar` în România [i
Statele Unite. Din 2008 este colaborator al “Ziarului de Duminic`”
[i al revistei “Flac`ra”.