Ieși din viața mea! (II)/ de Stelian Țurlea

Era o dimineață fără vreo scamă de nor, aerul cald încă nu devenise fierbinte, pe creasta pe care se plimba adia un vânticel care aducea miresme amețitoare de miere, sunătoare și fân. În josul fânețelor care coboară abrupt e Șimon, un sat șnur de o parte și alta a văii săpate de pârâul șerpuitor, un șir deluros de case croșetate pe cinci kilometri din șoseaua națională până în rezervația prin care urci spre vârful Omul. A fost la Omul o singură dată, când era mică, nu mai ține minte nimic. Ține minte însă că șirul de case era foarte rar, cu zece ani în urmă, când venise prima oară la Șimon, și i s-a spus că fusese și mai rar cu două decenii în urmă, când se schimbase regimul, acum păreau puzderie, multe neterminate, se bulucise criza peste ele. De pe culmea pe care a urcat, o copleșește, într-o parte, priveliștea crestelor zimțate ale Pietrei Craiului, mai tot timpul anului înzăpezite, în cealaltă – Bucegii, cu vârful Colții Țapului cel mai aproape. Nu vede casa în care stau, în apropierea panglicii de asfalt a șoselei șerpuite pe malul pârâului, e ascunsă probabil de pâlcurile de copaci crescuți din loc în loc pe pantele abrupte. Pe fâneața dintre copacii rari pasc două vaci bălțate, parc-ar fi în Elveția.

Alex și Andrei mergeau leneș înaintea ei, dar încă nu știa că-i cheamă Alex și Andrei, i-a zărit de departe, o clipă s-a gândit să se întoarcă din drum, dar și-a luat inima în dinți și a întins pasul, ce-i puteau face? Fusese învățată să se ferească de străini, mai ales în locuri pustii și departe de lume ca acesta, și auzise de cazuri fără număr de violuri și violențe. Dar bărbații din fața ei nu păreau disperați să facă rău cuiva, mai degrabă iubitori de munte plecați să admire peisajul. Nu că ar fi știut ea mare lucru despre cei disperați să facă rău, dar cineva care poartă în lehamite un rucsăcel de copil în spate sigur nu e pus pe rele. De la distanță păreau mai degrabă niște tineri care de-abia sfârșiseră școala. E adevărat, ceva mai purii. Cât i-a trebuit să-i ajungă repede din urmă, i-a analizat atent, îmbrăcați în haine de oraș, pantofi de sport, nu bocanci de munte, pantaloni scurți kaki, bluze de bumbac cu mâneci până sub cot și inscripții străine pe spate, capetele descoperite, se diferențiau vizibil, dar păreau și să aibă ceva în comun, Denisa ar fi fost pe cale să spună că erau frați. Din spate, doar staturile difereau, unul înalt, ca un copac tânăr, celălalt mai degrabă îndesat și mușchiulos, un sportiv.

Cel îndesat a răspuns primul întrebării ei dacă mai e mult până la schitul Balaban.

– Un sfert de oră de mers ușor, să privești și munții în același timp.

Îi zâmbea cu subînțeles, sau așa i s-a părut Denisei. Nu i-a plăcut și a simțit un imbold să iuțească pașii.

Și atunci celălalt, Alex, încă nu știa că-l cheamă Alex, a întrebat-o cu o voce de catifea, privind-o fără să clipească:

– Sper că nu te călugărești?

Privirea de un albastru deschis, a sfredelit-o până în stomac, dar tot a avut puterea să răspundă:

– De ce m-aș călugări?

– Dintr-o mie de motive. De pildă, că nu ne cunoști pe noi. Dar ar fi mare păcat, acum, că ne-ai întâlnit.

De data asta nu i-a mai răspuns. A pornit vioi spre schit, lăsându-i în urmă. Nu s-au luat după ea, au rămas în ritmul lor de hălăduială fără griji. Foarte repede vocile li s-au pierdut în urmă. 

N-a întors capul nicio clipă și i-a uitat curând. Biserica schitului la care a ajuns în scurt timp era închisă, din chiliile aflate la oarecare depărtare, dincolo de un gard de scânduri înnegrite de vopsea și de vreme, nu se zărea nicio mișcare. Nu vedea nicio poartă. I s-a părut ridicol să sară gardul și să bată la vreo ușă. N-avea pe cine să întrebe de prietena ei. Nici numele de călugăriță nu i-l știa. Nu știa nici măcar în ce an se călugărise.

Pe drumul prăfuit nu era nimeni.

Aerul începea să frigă.

A privit o vreme iarba din curtea bisericii, de un verde intens, tunsă scurt, și rândurile îngrijite de flori roșii. Și-a dat seama că venise aiurea. O să-și caute altădată prietena de școală. Iar mai înainte o să afle amănunte. A pornit înapoi.

– Nu te-ai călugărit, a întâmpinat-o, după câteva sute de metri, Alex, pe care încă nu știa că-l cheamă Alex. Asta mă bucură.

Mergeau agale amândoi.

– Nu-l lua în seamă, așa spune oricărei femei frumoase.

Fără să vrea, Denisa a roșit.

– N-ai de ce să roșești, i-au zis ochii albaștri. Chiar ești frumoasă.

Nu știa ce să răspundă, nu-și găsea vorbele, își simțea capul gol. În clipa în care îi depășea pe drumul de înapoiere, Andrei, încă neștiutul după nume, a spus:

– Dacă te întorci în sat și n-ai nimic împotrivă, te putem însoți.

Și-a scormonit mintea să găsească ceva împotrivă, dar n-a dat decât peste vorbe de complezență cu care s-ar fi făcut de râs. Pur și simplu a iuțit pasul, dându-le impresia că se grăbește, fără să răspundă, și ei au rămas în urmă. Îl auzea pe unul dintre ei mormăind:

– Nu-i place de noi și fuge.

– Nu fug! le strigă din mers. Pur și simplu am treabă!

Venise cu câteva zile în urmă, împreună cu cele trei bune ei prietene, trăseseră la o pensiune cochetă, cu etaj și mansardă, vedere spre munte și o pajiște în fața intrării, cu iarba netunsă, cu leagăn și chioșc în curte. O alee de pietriș alb lega strada de casă. Toate patru împărțeau cele două camere ale etajului, în sufrageria imensă dintre ele mâncau, pe jumătate din masa uriașă acoperită cu o pânză cu pătrățele albe și albastre, cealaltă jumătate o ocupase Angela cu planșe pregătite pentru desen. Dar după așezarea planșelor se oprise, nu părea să se sinchisească să schițeze nici măcar două linii. Sau se gândea cum să le tragă. Un mobilier minimalist umplea încăperile, holul avea fixate pe pereți trofee de coarne gălbui de cerb, covoare înflorate se întindeau peste tot, la ferestre perdele grele înflorate și ele, dar camerele erau luminate de tablouri cu rame aurite și peisaje ale locului, în care domina verdele.

Se făcuse și mai cald. A aruncat florile de câmp culese de pe deal peste planșele goale, cât să caute o vază. A coborât la parter, a scotocit în bucătărie, a găsit una potrivită, a urcat și a îndesat florile, după ce le-a tăiat cozile, să le aducă la dimensiuni egale. Le-a potrivit până au format o pălărie rotundă, ca de ciupercă. A ajuns o tipicară, nu trebuie să-i atragă nimeni atenția, știe. E tipicară și maniacă a curățeniei. Suferă când găsește praf sub veioză sau când nu-și schimbă chiloții de două ori pe zi. Își duce tot la două zile rufele proaspăt spălate la uscătoria blocului, la ultimul etaj, șosete, bluze, fuste, cămăși de noapte, cearceafuri în care n-a dormit mai mult de două ori, e acolo o fată care notează totul într-un carnet, pentru plata la sfârșitul lunii, așa au stabilit locatarii, zâmbește și e convinsă că Denisa face orgii, altfel de ce ar căra saci de rufe? a întrebat-o într-o zi:

nimic bărbătesc?

nu, a răspuns Denisa sec. Ar trebui?

Fata a privit-o pe sub breton, zâmbind în continuare:

Mă gândeam doar că, la cât de frumoasă sunteți…

Dar n-a terminat ce voia să spună, intrase o clientă nouă, cu un coș uriaș, a doua zi când s-a dus să-și ia lenjeria și să lase o nouă sacoșă cu rufe fata a roșit, fâstâcită, dar n-a mai spus o vorbă. Cine știe ce-o fi în mintea ei, și-a zis Denisa.

Camera vilei în care a intrat să-și schimbe tricoul transpirat pe munte mirosea puternic a șampon.

Din romanul cu același titlu, în pregătire la Crime Scene Press