Iesirea din piata

Dupa o tranzitie istovitoare, ne-au ramas inca multe canale prin care se risipesc resurse. Pierderile sunt uriase. Un astfel de canal, poate cel mai rapace, il constituie mentinerea prelungita in piata de productie si de consum a nenumarate intreprinderi muribunde. Mii de companii – fabrici, banci, societati de servicii – ajunse in stare de insolventa au tras de timp ani indelungati, ajutate de legi ramase in urma vremii si de un climat anchilozat, reusind sa amane momentul falimentului pana cand “moartea clinica” le-a risipit intreaga avutie.

Falimentul are un dublu rol. Pe de o parte, sa faciliteze iesirea rapida din piata a intreprinderilor ce nu mai sunt viabile si care contamineaza mediul economic. Pe de alta parte, insa, are menirea de a pune punct risipei de resurse, protejandu-i astfel atat pe intreprinzatorii ajunsi la capatul puterilor, cat si pe creditorii lor. Motiv pentru care Uniunea Europeana ne someaza, acum, sa marim viteza cu care o intreprindere iese din piata. Caci mai avem mult de lucru. Daca sub aspect legislativ si institutional ceasurile ramase in urma au fost cat de cat aduse mai aproape de ora exacta data de Uniunea Europeana, desi recuperarea timpului pierdut e inca anevoioasa, la nivelul mentalitatilor inapoierea e dramatica.

Evident, s-au dus vremurile cand simpla pronuntare a cuvantului faliment inflama societatea. Prima lege a falimentului, intrata in vigoare in anul 1995, n-a putut ignora psihologia dominanta atunci. Asa ca atat in titlu, cat si in textele legii, cuvantul faliment a fost evitat. Iar prevederile legii ne aminteau de “grupele de intrajutorare” infiintate in liceele noastre, in anii socialismului, al caror scop era formulat in cel mai pur spirit colectivist: elevii fruntasi sa-i duca la nivelul lor pe cei ramasi in urma. Scop niciodata atins. Legea din 1995 reitera o cerinta asemanatoare la inceputurile capitalismului nostru: in cazul intreprinderilor “ramase in urma” instantele de judecata hotarau “reorganizarea judecatoreasca”, iar creditorii neplatiti erau obligati sa vina cu solutii de redresare a debitorului. A fost una din cauzele care au blocat concurenta in economie si au tinut in loc, mult timp, iesirea din criza. Acum astfel de momente constituie trecutul. Istoria. Am pus punct vremurilor in care declansarea falimentului unei banci a durat cinci ani. Dar atunci nici macar nu indrazneam sa aspiram la statutul de economie de piata functionala.

Astazi, avem statutul, avem si legi armonizate la cerintele Uniunii Europene, care impun apasarea pe accelerator nu numai la intrarea in piata, ci si la iesire, avem si institutii care sa puna in aplicare prevederile din legi, intre care cele specializate in lichidari. Ce nu avem? Pentru ca iesirea din piata este inca departe de a fi un proces curgator, firesc, care sa contribuie la coerenta evenimentelor  economice.

Asadar ce nu avem? Nu avem, in mediul de afaceri, codul comportamental care-i obliga pe marii jucatori de sah sa-si aplice regula de onoare a cedarii partidei cand devine evident ca nu mai poate fi castigata. Exemplul rau il da statul, care se incapataneaza sa mentina in piata intreprinderi muribunde. De la stat s-au molipsit si nenumarati intreprinzatori privati, care au invatat sa traga cat pot de timp, uneori cativa ani dupa ce starea de faliment devine incontestabila. Se ajunge deseori la momente penibile, chiar jalnice, cand “lupii tineri” din piata haituiesc intreprinderile stoarse deja de vlaga. Acele intreprinderi ce se incapataneaza sa ramana in ring, desi “mana invizibila” a pietii le-a punctat de mult momentul abandonului. Este si asta, intre multe altele, o modalitate de a sfida dreptul. Caci Legea 64/1995, modificata de multe ori, inclusiv anul trecut, adaptata la procedurile moderne, prevede obligatia debitorului ajuns in stare de insolventa sa ceara falimentul in cel mult 30 de zile.

Ajungem astfel la un rationament pe muchie de cutit. Daca un debitor mimeaza insolventa, cu gandul sa-si traga pe sfoara creditorii, poate fi invinuit, potrivit legii, de introducere prematura si cu rea-credinta a cererii de faliment. Urmand a fi sanctionat. Dar debitorul care intinde cat poate de timp, mimand vitalitatea economica, desi e in evidenta stare de insolventa, nu este vinovat si pasibil de sanctionare drastica? In fond, in tot timpul in care el lucreaza sub pragul randamentului, iroseste resurse. Pierde el si pierd creditorii, care nu vor mai fi indestulati potrivit creantelor pe care le detin.

Iata, asadar, de ce este important timpul: cat de repede ori cat de incet poate fi executata iesirea din piata. Pentru ca timpul e legat direct de costuri. Societatea noastra nu are inca un ritual adaptat nevoilor economiei de piata. Un set de randuieli care sa puna moartea unei intreprinderi intr-o ecuatie economica, chiar de eficienta, in asa fel incat nici creditorii sa nu fie inselati si nici intreprinzatorii insolventi sa nu ramana in sapa de lemn. Randuieli drastice, care sa ajunga nu numai in coduri, ci si in comportamentul tuturor participantilor la joc: debitori, creditori, judecatori, lichidatori.

* Ileana Carseli Bustea este avocat, membru in Consiliul Bucuresti al Uniunii Nationale a Practicienilor in Lichidare si Reorganizare (UNPLR)