II. Razboi si pace

Pe sculptorul Marcel Guguianu il caracterizeaza o modestie uneori frustranta pentru cel care vrea sa-i cunoasca viata si faptele artistice. Mi-a fost, de aceea, imposibil uneori sa-l fac sa se marturiseasca asa cum as fi vrut. In cele din urma, mi-a spus-o pe sleau: “Nu pot sa vorbesc despre mine. S-o faca altii daca vor”.(Marcela Gheorghiu)

Un aprilie in flacari

In anul 1944, eram elev la Scoala de Ofiteri Transmisiuni de la Cotroceni, cand s-a executat un exercitiu cu alarma de aparare pasiva antiaeriana. Exercitiul a durat o ora, de la 11.00 la 12.00, dupa care s-a oprit, pentru ca in jurul orei 13.00 sa ne pomenim cu un atac aerian in premiera absoluta la noi, venit din partea avioanelor americane. Era 4 aprilie, iar bombar-damentul din acea zi a intrat in istoria Capitalei ca una dintre cele mai negre file. Au fost bombardate Gara de Nord, sinele de cale ferata, Palatul Regal, cartiere intregi. Un numar impresionant de familii au ramas fara case, au fost victime multe, copii si femei… Noi, elevii, ne aflam inca in curtea scolii cand a inceput bombardamentul. Cu toata panica, am gasit un adapost rudimentar si ne-am grabit sa ne ascundem acolo. Adapostul a fost insa bombardat. Au murit atunci, din cauza suflului exploziilor, aproape 20 de colegi de-ai mei, altii fiind ingropati in pamant pana la jumatate. Eu am fost grav ranit, am suferit un soc si am luat drumul mai multor spitale. Aveam un grad de invaliditate ridicat. Niciodata nu ma gandisem ca as putea ajunge intr-o asemenea situatie. De fapt, fata de nenorociri, oamenii au o atitudine de respingere, deplangandu-le la altii, dar refuzand gandul ca i-ar putea ajunge si pe ei. Nu cred ca exista cineva care sa nu-si fi spus macar o data in viata: “Asa ceva nu mi se poate intampla tocmai mie!”.

Medicilor le era din ce in mai clar faptul ca singura solutie era trepanatia in zona hipofizei. Despre trepanatii se stie ca erau practicate si de vechii greci. Ele sunt descrise in tratatele de medicina ale lui Hipocrate, care a explicat pe larg de ce sunt necesare si cum se efectueaza. Taierea sau gaurirea oaselor capului in scopuri curative se practica de 3.000 de ani, dar mama, care m-a gasit in cele din urma dupa ce m-a cautat prin mai multe spitale, nu a fost de acord, sub nici o forma, cu aceasta tehnica “barbara”. Am fost supus insa unui tratament care, in cele din urma, s-a dovedit a fi eficace si m-am vindecat. A fost, probabil, cea mai mare cumpana din viata mea. O data, imi amintesc, adolescent fiind, am fost in vizita la un coleg si m-am jucat cu pistolul fratelui acestuia, care era ofiter; in inconstienta varstei, cu degetul pe tragaci, mi-am indreptat revolverul spre cap. Noroc ca fratele colegului meu m-a vazut la timp, mi-a dat una peste mana si glontele a ricosat la cativa centrimetri de mine. Si inca alte cateva asemenea cumpene mi-au traversat existenta.

Arand in molozul postbelic

Dupa 1945, am revenit din lungul repaus medical. M-am intors in Barladul natal si m-am angajat profesor suplinitor la cateva scoli din oras. In aceeasi perioada, am inceput sa vin periodic la Bucuresti, la cursurile de la Belle Arte. Din cauza razboiului, dar mai ales din cauza accidentului pe care il suferisem, nu-mi luasem diploma. Intr-o vreme, am fost si expert grafolog pe langa tribunalul Tutova. Ma preocupa realmente grafologia, dar despre acest aspect voi vorbi cu alta ocazie. Tot atunci am inceput sa ma apropii intens de sculptura, sa lucrez mult si, in cele din urma, mi-am injghebat un atelier, cu concursul unei intreprinderi de constructii si al unui institut de proiectare din Barlad unde lucram ca proiectant. O vreme am activat la Barlad, apoi m-am dus pe un post de consilier al regiunii Iasi. Timp de 15 ani, m-am ocupat de monumentele de arta, de arhitectura si de urbanismul orasului. Daca stau sa ma gandesc, as putea spune ca, impreuna cu alti colegi arhitecti si artisti, am arat in molozul postbelic al urbei Iasilor. Iasiul de astazi este rodul proiectelor de urbanizare si modernizare realizate de un grup de arhitecti din care faceau parte multi fosti elevi ai mei, pe care ii adusesem de la Barlad. S-a muncit timp de 16 ani.

Primul gest pe care l-am facut cand am ajuns in acest oras a coincis cu traditionala sarbatoare anuala “Luna Iasiului”. In cadrul acesteia, a fost dezvelita statuia lui Mihai Eminescu, pe care o mutaseram din fata Universitatii – unde inca trona in acel an 1952 – in vecinatatea Bibliotecii in care poetul activase. Soclul din fata Universitatii iesene nu a ramas gol, acolo fiind adusa statuia profesorului Xenopol. Asa a inceput renasterea Iasiului.

Imi amintesc ca, in timpul unei vizite pe care ne-au facut-o Emil Bodnaras si Dumitru Popescu “Dumnezeu”, am obtinut de la ei, in urma unei audiente si-a unui memoriu, acceptul de a sarbatori ziua de 24 Ianuarie. Pentru aceasta data ne-am propus sa restauram toate monumentele deteriorate si toate fantanile orasului. Dar ceea ce i-a impresionat cel mai mult pe ieseni a fost faptul ca am reusit sa reparam orologiul din turnul Palatului Culturii. L-am facut din nou sa bata, pentru ca la fiecare ora, in ziua de 24 Ianuarie, sa se cante Hora Unirii.

Enescu la Barlad

La Barlad exista astazi o statuie a lui George Enescu. In toata tara sunt doua astfel de monumente: unul in fata Operei Nationale din Bucuresti, al doilea in targul Barladului, pus pe soclu la vremea in care ma aflam si eu acolo (am si vazut macheta realizata de colegul si prietenul meu Ion Vlad, care imi fusese candva dascal).

Cam in aceeasi perioada, latinistul Gheorghe Nestian, unul dintre mentorii mei, mi-a facut cadou doua volume cu Iliada si Odiseea. Rasfoindu-le, am dat peste o vedere trimisa profesorului, de la Paris, de catre George Enescu. Acesta ii scria lui Nestianu urmatoarele: “Draga coane Ghita, abia astept sa ma intorc in gradina aceea in care trilul pasarilor amortea bubuitul tunului si sa mai mangaiem ca odinioara viorile”, iar mai jos erau doua partituri, cu o melodie. “Repetati si cand ma voi intoarce, o vom canta cu lautarii targului…”. Am citit-o de cateva ori si, deodata, mi-a venit ideea. M-am dus la un fost elev al meu, Neculai Trocan, care acum era seful Culturii pe oras. Trocan fusese mecanic de locomotiva, dar era un om dotat cu o inteligenta nativa sclipitoare si cu mult respect pentru actul artistic. Am intrat la el in birou (avusesem grija sa scriu un memoriu si sa aduc si vederea de la Paris) si

i-am propus ca pe un soclu gol din parcul Barladului (celebra gradina-padure) sa fie amplasata statuia lui George Enescu. Memoriul a fost supus discutiei in Comitetul executiv. Am aflat ulterior ca cineva s-a ridicat in picioare

si-a intrebat cu malitiozitate ce sa caute Enescu la Barlad, dar Trocar i-a raspuns: “Enescu ar trebui sa se afle in fiecare oras din Romania”. Si astfel am reusit sa amplasez aceasta statuie, realizata de extraordinarul sculptor Ion Vlad, o capodopera de nivel european.

Mentorii mei

Am avut norocul sa cunosc in viata mari figuri ale acestei tari, oameni care mi-au fost si prieteni, si indrumatori. Cu Ion Petrovici am fost chiar vecin, aici, in Bucuresti. Apoi, a fost acest Gheorghe Nestian, care in vremea cand lucram la Iasi a venit si el acolo, in calitate de consilier al mitropolitului. Si nu in ultimul rand a fost profesorul Rainer, care, desi era un celebru anatomist, medic foarte apreciat, devenise si un pasionat eminescolog. Era foarte bun prieten cu Arghezi si purta cu acesta lungi discutii despre poetul national. Adesea, cand veneam de la Barlad la Bucuresti, mergeam in vizita la Ion Petrovici, la Rainer, la Cantacuzino, la Perpessicius… Le inmanam scrisori de la Nestianu si, incetul cu incetul, am devenit ucenic la acesti oameni carora le-am dedicat multe aforisme, pe care de curand le-am strans intr-un volum ce va vedea lumina tiparului.