III. Marcel Lupse: Marile prietenii

Nicolae Steinhardt

Despre Steinhardt auzisem multe lucruri, si totusi am fost extrem de impresionat in momentul in care l-am cunoscut. In primavara lui ’82, Radu Saplacan a venit cu el la atelierul meu din Dej. Era extrem de comunicativ, curios si uimit de tot ce descoperea. M-a frapat din prima clipa privirea sa iscoditoare, nelinistita, ca o flacara vie. I-am propus sa-mi pozeze pentru un portret. A acceptat imediat si s-a asezat cuminte ca un elev pe un scaun inalt. A stat linistit vreo jumatate de ora, timp in care am facut cateva schite si o ebosa in ulei pe carton. Abia dupa ce a plecat, am realizat ce intalnire mirabila avusesem. Dupa aceea, l-am vizitat de mai multe ori la manastirea Rohia, mi-a aratat biblioteca, am povestit indelung. E pacat ca acele clipe au trecut atat de repede si a venit inceputul lui ’89, cand parintele Nicu Steinhardt s-a stins. Acum regret nespus ca nu am putut fructifica mai mult acele momente astrale. Rod concret al intalnirilor noastre au ramas mai multe desene si o pictura in ulei pe panza care se afla la Rohia si la care parintele se uita adesea. Imi spunea, cu smerenie, ca l-am reprezentat un pic prea serafic si ca el nu seamana cu un sfant asa cum l-am pictat eu, ca e mult mai nevrednic si nu merita un asemenea portret. Dar cred ca i-a facut placere, mai ales ca este singurul sau portret in ulei. Nu stiu de ce, doar a avut multi prieteni artisti, dar niciunul nu s-a oprit mai mult asupra figurii lui, pentru a incerca sa surprinda pe panza frumusetea interioara a acestui om neasemuit. Soarta a facut sa fiu eu acela si e un lucru de care ma simt foarte legat.   Ion Dumitriu sau peisajul ca stare Daca ar fi sa vorbesc despre prieteni, trebuie sa-l evoc neaparat pe Ion Dumitriu cu care m-am intalnit prin ’87-’88, cand imi pregateam expozitia personala de la Bucuresti, la Galeriile Orizont, intitulata Grau. Atunci l-am cunoscut pe acest om exceptional si artist extrem de valoros. Foarte atent cu tot ce se intampla in jur, el avusese stagii de lucru la Poiana Marului, alaturi de Horia Bernea, Theodor Moraru, Teodor Rusu si avea o reala vocatie a peisajului. Am descoperit la el, si acest lucru m-a marcat hotarator, ca peisajul este mai mult decat o reproducere fizica a unui loc, peisajul este o stare. Stai in fata sevaletului si ai, la un moment dat, senzatia ca nu e doar un stereotip livresc ideea comuniunii omului cu natura. Ion povestea cat de mult a suferit in clipa in care pe dealul pe care il picta s-a taiat un copac si a aparut un stalp de curent electric, ca un soi de rana deschisa, un element strain, o adevarata tragedie. Ion Dumitriu a fost un om care cataliza eforturile celor de langa el. Foarte multe lucruri interesante s-au produs in zona noastra, si la Bistrita, si la Sangiorz, datorita lui. El a fost cel care l-a sprijinit pe sculptorul Maxim Dumitras sa organizeze simpozioane, tabere, sa aduca artisti care nu stiau mare lucru despre ce este pe la noi. Fiecare loc isi are duhul, poezia si misterul sau si este foarte important ca acestea sa fie descoperite de cat mai multe priviri, fiecare cu o sensibilitate aparte si cu disponibilitatea de a identifica noi si noi elemente care le confera unicitate. Atelierul lui de la Bucuresti era un spatiu al dialogului, fiind deschis oricand pentru plasticieni, dar si pentru poeti si prozatori. Ii facea deosebita placere sa primeasca oaspeti. A fost unul dintre putinii pe care i-am vazut bucurandu-se sincer cand sosea cineva in atelier. Iar intampinarea lor era un adevarat ceremonial. De Ion Dumitriu am fost legat printr-o prietenie care imi aducea, de fiecare data, bucuria descoperirii de lucruri noi, inclusiv din domeniul tehnicii picturale. Puteai sa inveti mult de la el, era o enciclopedie ambulanta, extrem de bine informat si instruit in domeniul meseriei. In lungile seri petrecute impreuna la Bucuresti, la Bistrita sau in Delta, am avut intotdeauna sentimentul ca sunt mai bogat cumva. Pentru ca Ion Dumitriu stia sa daruiasca. Sa dea totul cu acea normalitate care te facea sa nu te simti jenat ca nu stii. Nu aveai sentimentul ca o face cu ostentatie, ca vrea sa epateze. Era ceva normal. Se implinesc 10 ani de cand nu mai este printre noi si nu incetez sa ii simt lipsa. As mai adauga cateva cuvinte despre intalnirea mea cu Dan Haulica. Tanar fiind, citeam revista Secolul XX, sau, mai tarziu, Nostalgia sintezei, si ma gandeam ce lucru extraordinar este sa beneficiezi de opiniile unui critic de talia, sensibilitatea si exigenta lui Haulica. Si iata ca lucrul acesta s-a intamplat. Cand am organizat expozitia retrospectiva la 50 de ani, am avut bucuria sa il cunosc personal. Mircea Oliv, curatorul expozitiei, l-a invitat sa vina la Bistrita sa vada ce expun. Tin minte ca mi-am prelungit cu o saptamana expozitia ca sa poata ajunge de la Paris. A venit, a vazut-o si cred ca i-a placut, deoarece am stat mult de vorba despre izvoade, despre buchete. La sfarsitul anului, la ideea lui Mircea Oliv, a aparut un calendar ilustrat cu lucrarile mele din expozitia retrospectiva, comentate pe larg de Dan Haulica. Exigent cu el insusi, m-a sunat de mai multe ori de la Paris ca sa-mi ceara detalii despre paretare, despre titlurile unor lucrari. Textul imi este tare drag deoarece este mai mult decat un comentariu de specialitate, un portret pe care mi-l face cu aceasta ocazie. Anul trecut am avut o expozitie la Bucuresti, la Galeria Veroniki Art, cu lucrari recente, dar si cu o selectie din intreaga mea creatie, vernisata tot de Dan Haulica. Vernisajul insusi a fost un veritabil spectacol. Deoarece paretarele sunt lucrate intr-o tehnica mixta, in care folosesc si pliculete de ceai, Dan Haulica a avut ideea sa intram in “atmosfera” si sa organizam o ceremonie a ceaiului la inchiderea expozitiei, alaturi de oaspeti si invitati.   Un alt Ev Mediu la Bistrita Am deseori senzatia ca nu reusesc sa fac tot ceea ce imi propun. Ma sperie cateodata aceasta tulburare, dar ma linistesc la gandul ca daca nu vrei neaparat sa rastorni muntii, e posibil, totusi, sa-ti indeplinesti programul artistic. Pregatesc cateva expozitii noi si reiterez unele teme vechi. Pentru ca de fiecare data constat ca aceste teme sunt inepuizabile. Le abandonez si le reiau, dar nu ma repet; gasesc modalitatile de a le exprima altfel. De pilda, revin cu placere la picturile obiect din ciclul Miresmele lumii la care folosesc pliculete de ceai, pe care intervin sau nu. Mi se par extrem de expresive si neconventionale in acelasi timp. Au o mare plasticitate si prelungesc, intr-un fel, ciclul Florilor de leac. Este un exercitiu, o joaca ce poate deveni extrem de serioasa atunci cand inlantuirile de pliculete se transforma in porti imparatesti, arcuri triumfale sau paretare. Un alt fel de a vedea lumea. Acum ma gandesc insistent la teza de doctorat, de la inceputul lui 2009, prilej cu care voi vernisa si o expozitie la Muzeul de Arta din Cluj, complementara cu disertatia. Tema este “Un alt Ev Mediu la Bistrita”. Ceva legat de perioada in care Bistrita era unul din cele sapte orase importante ale Transilvaniei si reputat centru economic al Europei Centrale si de Est. Dezvolt, de fapt, un fel de utopie fundamentata stiintific, in care dorinta este de revenire a acestui loc la importanta pe care o avea cu secole in urma. Ca un detaliu, nu stiu multe orase europene care in 1520 sa fi avut ca jude un… pictor. De fapt, incerc un demers pentru a redescoperi acel trecut glorios la care ne raportam prea putin, facem prea putin pentru a-l pune in valoare sau a-l conserva, cu speranta unor vremuri mai bune. In paralel, sondez tot ce e mai important si expresiv din perioada goticului tarziu, foarte bine reprezentat in arhitectura Bistritei. Interesant e ca, in expozitie, buchetele mele isi au locul lor bine precizat, pentru ca, in Evul Mediu, doctorii aveau un intreg arsenal de plante medicinale vindecatoare in armoariile lor. Si uite cum lucrurile se leaga peste timp…