Iisus, Rusia, vodka!/ de Marius Vasileanu

Pe Gheorghiță Ciocioi îl știu de foarte mulți ani, încă de când a apărut revista „Lumea credinței” unde a debutat, cred. Este un jurnalist creștin fără complexe, scrie curat, direct, fără rotocoale ori blițuri stilistice. Marele său atu este că știe limbile rusă și bulgară, asfel încât articolele sale constituie una din puținele surse autentice de informații despre ortodoxia slavă.

Parte din aceste articole – apărute în revista „Lumea credinței” – au fost adunate recent la editura omonimă sub un titlu năucitor, pe care nu poți să nu fii invidios: „Școala de înviat morți”. Lăsăm cititorul să descopere rațiunea acestui titlu. În privința subtitlului cărții, „Pelerin prin ortodoxia târzie”, găsim oarece nuanțe, căci, în spiritul a ceea ce a spus cândva părintele și martirul rus Alexander Men (1935 – 1990) creștinismul abia începe să ni se dezvăluie, adevăratele sale valențe abia urmează a fi înțelese…

Volumul este împărțit în trei mari secțiuni: cea dedicată ortodoxiei ruse propriu-zise, dar și nenumăratelor derive (pseudo)religioase existente astăzi acolo – sub titlul „Ortodoxia Sfintei Rusii și a întregului Est Sălbatic” –, o alta cuprinzând teme ale ortodoxiei sud-dunărene, și una mioritică.

Nu numai prin exoticul ei, cât prin bogăția de informații, prima parte a volumului este și cea mai  interesantă. Chiar dacă le vei fi citit la vremea lor, articolele respective – adunate acum într-un întreg –, dezvăluie noi înțelesuri. Condeiul critic al autorului, ironiile sale la adresa celor care  confundă (cu premeditare) A Treia Romă cu imperialismul rusesc, incitantele teme alese – generează o sărbătoare a lecturii. Rareori informațiile ne sunt cunoscute din presa românească laică, ori din media occidentală, precum scandalul declanșat de formația Pussy Riot, moment în care autorul se situează, ca de obicei, cu naturalețe, fără încrâncenări, de partea Bisericii.

Dar surprizele lecturii acestei cărți sunt strecurate pe fiece pagină, precum cea în care ne sunt explicate cu rigoare antropologică, acribie și bune cunoștințe de politică  ecleziastică, detaliile care au dus la apariția unui slogan care spune totul: „Iisus, Rusia, vodka!”. Iată explicațiile lui Gh. Ciocioi: „Oricât ar fi invocată rusofobia din fostele republici sovietice, xenofobia, în Rusia de astăzi, este la ea acasă. Iar aceasta s-a văzut cu ochiul liber la Moscova , pe data de 4 nov. (2012), de Ziua Unității Naționale, cu ocazia Marșului Rusesc, la care au participat aproape 10 mii de persoane. Sărbătoarea a fost intrudusă în calendarul oficial anual în anul 2005, ca o alternativă la manifestările comuniste din luna noiembrie. În aceeași zi (4 nov.), rușii comemorează, totodată, eliberarea de sub ocupația polonezo-lituaniană (1612), în vreme ce Biserica prăznuiește Icoana Maicii Domnului de la Kazan… O Zi a Unității Naționale, în acest an, în care rușii autentici (ruskie) și-au manifestat ura vădită față de rosiane (cetățenii vorbitori de limbă rusă) din noul stat apărut după destrămarea Uniunii Sovietice. O frescă vie a fericirii care îi așteaptă pe neruși, în plănuita Lume Rusă, sub oblăduirea Celei de-a Treia Rome.”…

Cu toate acestea, continuă autorul, „nu au lipsit nici vocile lucide. Astfel, mărețul plan politico-religios al Lumii Ruse, urzit de Kremlin și de Patriarhia Moscovei, a fost ridiculizat de către mai multe grupuri de manifestanți, prin scandări și lozinci pline de sarcasm: Iisus, Rusia, vodka! Slavă lui Hristos, moarte Antihristului extern!  În contextul dat, cine ar mai putea să înțeleagă, oare, încotro se îndreaptă, cu adevărat, Rusia?” (p. 108).

Citind această atât de necesară carte a lui Gheorghiță Ciocioi realizezi – dacă mai era cazul – autismul în care se zbate creștinismul ortodox. Dincolo de unitatea întru Hristos, lipsa de unitate a ortodoxiei, amânarea la nesfârșit a unui Sf. Sinod pan-ortodox care să clarifice o sumă de probleme stringente, de la cele ecleziastice, până la cele care țin de interfața cu lumea modernă (o bioetică comună etc), jocul atât de păgubos al ambițiilor fostelor mari puteri ortodoxe (Grecia, Rusia) – toate acestea și multe altele –, ne îndreptățesc să imaginăm un adevărat Turn Babel  ortodox al cărui numitor comun este doar autismul. Rareori rusul (pretins) ortodox știe și este de acord cu ce face grecul etc. Ceea ce ne duce cu gândul la un alt pasaj memorabil al cărții: „Mesianismul Bisericii Ruse ascunde, în fapt, discursul înșelător al unui imperiu care, fără nici un fel de scrupule, amestecă cele sfinte cu cele lumești, în încercarea disperată de a-și impune interesele într-un spațiu ce nu-i aparține și pe care se încăpățânează să nu-l scape din mână.” (p. 107)

Nu mai puțin interesante sunt paginile dedicate ortodoxiei slave de lângă noi, cea bulgară și sârbă. Splendide articole precum „Biblioteca lui Pazvante Chioru” (personaj real !), „Cerven – cetatea Împăratului Roșu”, „Mormântul unui principe transilvan în satul fetiței care a descoperit moaștele Sf. Dimitrie Basarabov” etc. constituie tot atâtea prilejuri de reîntâlnire cu Balcanii creștini ortodocși.

O carte-emblemă a lumii în care trăim, un foarte bun prilej de a ne cunoaște confrații ortodocși, un autor de la care așteptăm alte asemenea isprăvi întru Hrisos. Iată motivele pentru care cred că Gheorghiță Ciocioi este unul dintre puținii români pelerini prin Ortodoxia recentă.