Imbogateste-te si taci!

In decembrie 1978, Deng Xiaoping stupefia o lume intreaga declarand ca socialismul nu mai trebuie sa creeze pauperitate. Orice experienta era binevenita, cu conditia sa aduca prosperitate. Daca insa China comunista adopta libertatea de a intreprinde, daca oricine avea dreptul sa se imbogateasca, toti erau obligati in schimb sa pastreze tacerea: gandirea si afacerile publice ramaneau monopolul Partidului. Imbogateste-te si taci!.

Astazi chinezii s-au imbogatit, dar inca nu au dreptul la cuvant. Dupa treizeci de ani de inregimentare in sufocantul creuzet egalitarist construit de Mao, marele dezghet economic a bulversat societatea: o data cu industriile private, cu comertul, literatura, arta fotografica si banii, au reaparut superstitiile, bandele, sectele si profunde inegalitati.

Tara este pe punctul de a exploda. Departe de discursurile oficiale si de ideile proclamate, Eric Meyer, observator atent si pasionat, prezinta aici o stare de fapt dintr-o tara ce se confrunta cu profunde contradictii, oferindu-ne cheile necesare pentru a evalua masura mutatiilor extraordinare carora gigantul Asiei, recent admis in OMC, va trebui sa le faca fata in viitor. Portrete, istorii traite, scene caracteristice puncteaza ancheta si confera acestui eseu viata si sensibilitate, asemenea unui jurnal de calatorie.

Eric Meyer este ziarist. Locuieste la Pekin din anul 1987, impreuna cu sotia si copiii, colaboreaza la diverse jurnale francofone ca France Inter, Ouest France, Le Soir (Bruxelles), La Tribune de Geneve si conduce un hebdomadar de informatii destinat comunitatii occidentale stabilite in China. El a mai publicat un eseu despre aceasta tara, intitulat Pekin, piata Tiananmen (1989, Actes Sud). Imbogateste-te si taci! va aparea in versiune romaneasca la Editura Allfa, in colectia Lumea in care traim.

SIDA, o boala burgheza

Cand Cheng Chunri se stingea de o boala necunoscuta, in primele zile din toamna anului 2000, alti treizeci de oameni din Wenlou, satul sau cu circa 2.000 de locuitori din provincia Henan, sucombasera deja prezentand aceleasi simptome, si alti zece se aflau in agonie. In martie, Cheng incepuse sa-si piarda puterile, fara ca medicul-sef al spitalului din zona sa-i puna alt diagnostic decat un simplu efect al racelii si al oboselii. In iulie, starea lui se deteriorase si omul acuza migrene ingrozitoare. Spitalul reusi sa-i potoleasca cecitatea prin injectii cu cortizon, tratament ce epuiza in cateva saptamani bruma de economii pe care le avea taranul impreuna cu nevasta lui. La deces, Cheng cantarea jumatate din greutatea de altadata, iar familia lui era de multa vreme ocolita: nevasta si copiii prezentau si ei aceleasi simptome ale “bolii fara nume”. Apoi, tot mai multi sateni traira aceeasi drama. Nefiind confruntate vreodata cu acest tip de simptome, spitalele si statiile epidemiologice din provincia Henan continuau cu diagnostice uzuale. Drama se intindea halucinant peste satele din jur, dar forurile din provincie o treceau in continuare sub tacere. Legumele din Wenlou fura scoase de pe piata, simpla mentionare a numelui satului ducand la pierderea locului de munca, iar fetele invatara pe pielea lor ce insemna sa fie din partea locului: toate angajamentele de casatorie au fost anulate de catre familiile care voiau sa se tina departe de satul blestemat. Din ordinul autoritatilor competente, aproape toate satele din sudul provinciei au fost puse in carantina.

Cand afacerea exploda, in noiembrie 2000, trecusera deja patru ani de cand doamna Gao Yaojie, fost medic ginecolog-sef la Facultatea de Medicina din Henan, se interesase de cauzele acestor decese despre care nu vorbea nimeni. Intr-o prima faza, ea crezu ca este vorba despre o simpla boala venerica si incepu o campanie de prevenire la sate. Insa moartea brutala si inexplicabila a unei femei in varsta ii trezi banuieli. Dupa ce facu analize speciale, se lamuri: intr-adevar era vorba despre SIDA.

Pana in acel moment, in China, inclusiv in mediile medicale, singurii vectori cunoscuti ai acestei maladii erau drogurile si sexul, placeri necunoscute lumii rurale. Atunci, cu 450 de franci bani proprii si cu 1.100 adunati din fonduri umanitare locale, doctorita concepu si redacta in douasprezece mii de exemplare un pliant despre prevenirea bolii. Nu trecu mult pana sa se loveasca de directorul departamentului Sanatatii publice din provincie, domnul Lai Zhongqian1. Dupa formulele de politete introductive, doamna Gao fu sfatuita sa-si vada de pensia ei: “Sunteti iresponsabila! Daca raspanditi zvonuri, ne alungati investitorii. Duce-ti-va! Lasati profesionistii sa lucreze…”.

In paralel, un alt spirit independent, doctorul Gui Xian, incepuse sa cerceteze aceasta hecatomba fara nume, ajungand rapid la aceeasi concluzie. In iulie 1997, el efectua unsprezece teste de sange, la intamplare, in satul Shanghai. Zece dintre ele fura seropozitive. Consternat, se oferi sa faca teste gratuite. Lucru judicios, deoarece, cu 80 de franci testul, la venituri osciland intre 1.000 si 2.000 de franci pe an, taranii nu puteau sa-si permita luxul. Dupa saptamani de tacere, Administratia raspunse ca nu accepta probele, fara nici o alta explicatie.

In aceasta China autoritarista postsocialista, oamenii nu misca in front. De obicei, daca o autoritate a refuzat un proiect, autorul sau avocatul sau renunta pe loc. Este pretul care trebuie platit pentru a evita eticheta realmente periculoasa de disident si tot ceea ce incumba ea: hartuirea insidioasa din partea celor sus-pusi care te vaneaza, revocarea slujbei, confiscarea apartamentului, mergand pana la pierderea libertatii.

Curajos, Gui Xian reveni in secret in saptamanile urmatoare in diferite sate din zona, unde mai efectua 155 de prelevari suplimentare: 96 se dovedira seropozitive, adica 65%. Si de data aceasta Zhengzhou, capitala provinciei Henan, ingropa bilantul inspaimantator. Era in septembrie 1997. In ianuarie 2001, cu o constanta aiuritoare, responsabilii locali isi pastrau inca limbajul de lemn: SIDA se limita in Henan la “o mana de cazuri, intr-un sat”.

Apoi, intr-o zi din decembrie 2000, mecanismul scandalului a fost demontat printr-un raport complet prezentat pe Internet, sub pseudonimul transparent He Aifang, a carui traducere posibila este: “Prevenirea SIDA in regiunea fluviului Galben”. Acuzatia era extrem de grava. Boala fusese implantata cu opt ani in urma de catre departamentul provinciei, nu atat din cupiditate, cat din incompetenta. In primavara lui 1992, directorul Lai Zhongqian infiintase o retea de centre autonome de colectare a sangelui contra cost. Derivata din sloganurile “Imbogatiti-va!” si “Incercati experiente noi!”, teoria suna atragator. Prima provincie din tara ca populatie – cu nouazeci si cinci de milioane de locuitori -, dar inapoiata, Henan-ul avea de oferit ceva in compensatie pentru saracia ei: sangele curat si sanatos de taran.

Existau doua piete care-i serveau un debuseu considerabil. Prima o constituiau spitalele, in deficit grav de sange si de derivate ale lui – globule, trombocite si plasma proaspat congelata. Or, din motive culturale, chinezul nu doneaza voluntar sange. El crede ca trebuie sa dispuna la moartea lui de un trup intact, pentru a se putea intalni cu stramosii. Este unul din motivele pentru care un oras ca Shanghai-ul nu a reusit sa-si procure in 2001 decat patru cincimi din cantitatea de 70.000 de litri de sange uman de care au nevoie spitalele. Conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), chinezul primeste 0,8 mililitri de sange pe an, adica 2,6% fata de un german sau un suedez, deficit ce se traduce prin nivelul mediu de sanatate scazut.

A doua piata era si mai rentabila. Este vorba despre exportul de produse derivate sau de intretinere, de care tarile bogate sunt mari consumatoare: gamaglobulina, plasma, interferon, albumina. Volumul global al acestor vanzari pentru anul 2001 a fost pronosticat la 218 milioane de dolari. Exact in anul 1993, ministrul sanatatii de atunci, Chen Mingzhang, autoriza exportul de derivate din sange uman.

In provincia Henan, satul Kaifeng fu dotat primul cu un asemenea centru de colectare. Instantele medicale il urmara indeaproape: biroul de prevenire a epidemiilor, centrele de protectie a mamei si copilului, ba chiar si companii miniere si uzine rurale. In cateva luni, Henanul incepu sa furnizeze sange pentru numeroase firme de produse biologice. La apogeul afacerii, in 1995, provincia avea propriile banci oficiale de sange, in numar de 287, si inca pe atatea, daca nu si mai multe, banci private fara autorizatie, dar adesea sub protectie. Directorul Lai in persoana controla sase dintre ele, conform datelor puse la dispozitie de He Aifeng, care estimeaza ca mai mult de o cincime din populatia provinciei, adica douazeci de milioane de barbati si femei, au alimentat aceste circuite.

Raportul mai arata ca in anii 1993-1994 domnul Lai s-ar fi deplasat in mai multe randuri in Statele Unite, la invitatia unor grupuri farmaceutice mondiale, pentru a negocia exportul produselor sale din sange. Firmele americane ar fi propus sa faca investitii serioase in China, apoi afacerea ar fi capotat din cauza insistentei inaltului functionar de a pastra controlul asupra procesului de productie. Imposibil de verificat versiunea americana a faptelor. Nici un grup de peste Atlantic nu ar accepta astazi sa recunoasca implicarea sa intr-un circuit atat de odios. Dar este clar, iar He Aifeng o spune deschis, ca exigenta Statelor Unite de a controla sistemul se referea la garantarea respectarii normelor de prevenire a epidemiilor, pe cand a directorului Lai era de a-si pastra dominatia asupra profiturilor. Ca urmare a acestui fapt, simtind turnura pe care o lua afacerea, serviciile federale ale sanatatii avura intelepciunea sa interzica orice trafic cu sange provenit din China.

La fata locului, in Henan, o data circuitul pus in functie sub obladuirea oficiala a administratiei regionale a sanatatii, situatia scapa rapid de sub control. La 160 de franci doza de 400 de mililitri, pretul sangelui era unul regesc. Ocazia venea la timp pentru a compensa scaderea pretului la cereale, ce se produsese in anul 1995. Se instaura o concurenta acerba intre bancile de sange. Unele centre trimiteau infirmiere cu tractoarele direct la camp, echipate cu o singura seringa, pentru a preleva sange de la lucratori. Ca sa creasca randamentul, statiile de colectare apelasera la o metoda simpla, foarte eficienta si teribil de periculoasa. Ea consta in stocarea sangelui tuturor donatorilor apartinand unui grup intr-un recipient comun si, dupa extragerea prin centrifugare a subproduselor necesare, in reinjectarea instantanee a serului comun in arterele fiecarui donator, fapt ce permitea accelerarea procesului de regenerare a sangelui, pentru ca acestia sa se poata intoarce mult mai repede la comertul cu aurul rosu. Taranii erau incurajati sa doneze pana la douazeci, ba chiar la o suta cincizeci de doze pe an, fata de doua cat prevedea legea. Donatorii profesionisti puteau castiga pana la 15.000 de franci pe an, iar ocazionalii 3.000 de franci, ceea ce insemna de zece, respectiv de patru ori mai mult decat venitul lor agricol anual. Prin aceasta metoda insa, era suficient un seropozitiv pentru a contamina intregul grup de donatori. Repetata pe o durata de cativa ani, schema a avut efecte dezastruoase, deoarece transmiterea virusului fu completata prin contactele sexuale intre soti din grupuri diferite, care, o data contaminati, infectara apoi si grupul ce fusese pana atunci valid. Pana si copiii si batranii riscau sa contracteze maladia, de vreme ce spitalele si dispensarele din regiune dispuneau din plin de sange contaminat. In noiembrie 2001, contaminarea in targuri precum Wenlou era estimata de reteaua neoficiala de informatii a medicilor locali la procente cuprinse intre 65% si 80% din populatie, in timp ce mortalitatea atingea procentul de 5%. “Toti ne-am tinut casa datorita sangelui”, declara in mai 2001 un taran ingrozit. “Iar acum, sangele ne omoara si ramanem singuri, abandonati de stat, fara ingrijiri, fara sa mai aiba cine sa vada de copii”. Realitatea cruda este ca, intre plangerile care vin din ce in ce mai disperate din partea acestei populatii condamnate la moarte, cele mai vehemente privesc abandonul si tacerea autoritatilor. (…)

Mediul inconjurator: revansa naturii

Inca din anii ?”80, dupa dezagregarea comunelor populare care faceau din tarani iobagii timpurilor moderne, se taie copacii de pe malurile fluviilor, pentru eliberarea terenurilor. Operatiune tentanta: se recupereaza lemnul si li se ofera tinerilor agricultori fara pamant posibilitatea sa se aseze pe cele mai bune terenuri din lume, cu pamant negru si gras, imbogatit de aluviuni. In schimb, digurile devin tot atat de friabile ca si tofu, vorba lui Zhu Rongji, care a ironizat in felul acesta in 1999 incapacitatea predecesorului sau Li Peng de a intretine patrimoniul funciar in vederea stapanirii apelor.

Ori cu geografia chineza nu se glumeste fara urmari. Plecand din muntii Himalaya, cu unii dintre versantii cei mai abrupti de pe glob, care coboara de la vest la est de la mai mult de 8.000 de metri altitudine, cursurile impetuoase ale apelor Chinei transporta anual miliarde de metri cubi de sedimente in drumul spre mare si-si depun o parte din uriasa cantitate in albii, care se inalta mereu. Chinezii sadesc de mii de ani arbori pentru protejarea raurilor. O data cu smulgerea armaturii acestora, zonele colinare aflate deasupra oraselor si a satelor risca sa se naruiasca, amenintand zeci de milioane de vieti omenesti.

Aceeasi toleranta excesiva a facut ravagii si asupra campiilor, lagunelor si lacurilor. In nord, mii de kilometri patrati de zone inundabile au fost polderizati printr-o salba de diguri. In anul 2000, China a pierdut douazeci de lacuri. Mongolia, rinichiul Chinei de Nord, cu mlastinile si preriile care se intind pe mii de kilometri si decanteaza apa ce trece prin ele, era dezmembrata, pentru a se amenaja culturi de grau complet nerentabile si de proasta calitate, dupa cum s-a vazut. In timp ce China se usca si vegetatia se modifica, receptaculele naturale dispareau. Putin cate putin, dispretul pentru reteaua acvifera duse la indeplinirea tuturor conditiilor pentru producerea unei catastrofe, din care tara a scapat la limita in cursul verii lui 1998.

Umflarea apelor raului Yangtze dadu alarma. Toate cursurile de ape care se alimentau ca si el din masivul Kunlun, precum si afluentii lor, isi marira debitul in acelasi timp. Reteaua era imposibil de degajat. Lacurile si preriile gandite de natura in acest scop erau populate. Au urmat saptamani de groaza, milioane de civili si militari au muncit zi si noapte sa astupe zecile de brese din diguri. Shanghaiul tremura. Catastrofa se solda cu pierderea a 4.035 de vieti omenesti oficial (de zece ori mai multe dupa estimarile cadrelor de pe teren).

Alerta fusese maxima. Dupa revenirea trupelor in cazarmi, Beijing-ul isi revizui politica de intretinere a digurilor, dar mai ales de intretinere a solului. Prim-ministrul Zhu Rongji decreta un program national de reabilitare a padurilor si a stepelor. (…)

Pericolul galben si pericolul alb

Pe 28 iunie 2000, afacerea Douvres readuse in actualitate, dupa decenii de letargie, mitul occidental al pericolului galben. Pe o canicula rar intalnita in aceasta perioada a anului in Europa de Nord, in zona neutra dintre frontiere fura gasite trupurile neinsufletite a cincizeci si patru de barbati si a patru femei de nationalitate chineza, intr-o semiremorca olandeza care transporta fructe si legume. Doar doi pasageri au fost salvati.

Transfugii parasisera China in grupuri succesive de cate cincisprezece, la bordul unui avion de curse regulate, si ajunsesera la Belgrad. In capitala sarba, traficantii le confiscara pasapoartele, dandu-le acte false, majoritatea coreene. Ajunsera apoi la Budapesta cu masina, dupa aceea la Viena si Paris ascunsi in camioane. Luara din Gara de Nord trenul spre Rotterdam, in Tarile de Jos. Acolo, calauzele lor chineze ii incredintara filierei europene a retelei, care stranse cele patru grupuri in vederea ultimei etape. Calatorii isi schimbara hainele cu pantaloni negri si tricou gri, primind fiecare cate un numar. Metoda raspundea unui imperativ practic: prin tainuirea noului nume, traficantii evitau ca, o data ajunsi in Marea Britanie, emigrantii sa fie deturnati de o alta triada care i-ar fi obligat sa lucreze in folosul ei. Intr-un antrepozit din Waalhaven, de la periferia Rotterdamului, fura imbarcati intr-o semiremorca. Destinatia anuntata era un supermarket Lidl, din apropiere de Bristol.

Aclimatizatorul nu a fost cuplat, pentru a evita temperaturile scazute. Transfugii beneficiau doar de o gaura de aerisire, deschisa pe partea laterala a remorcii. Chiar inainte de a ajunge in portul belgian Zeerbrugge, soferul olandez Perry Walker astupa si gaura aceea, pentru ca incarcatura lui umana sa nu fie reperata. Dupa ce-si vazu camionul la bordul bacului PÕO-Stena-Line, lua masa la restaurant, apoi viziona doua filme. La sfarsitul primului film, in semiremorca se instalase panica. Lipsea aerul. Si apa. Cei saizeci de pasageri clandestini nu primisera decat patru galeti de apa. Dupa ore de asteptare la intrarea in Douvres, un vames alese la intamplare pentru control camionul lui Walker. Deschiderea usilor la ora 23.43 duse la macabra descoperire.

Planeaza multe mistere in privinta circuitului aiuritor dintre Beijing si Rotterdam, versiune derizorie a Lungului Mars. Tarile in cauza au pastrat discretia asupra subiectului. Cu ocazia unei prime tentative de traversare a Canalului Manecii, unul dintre grupuri fusese reperat de jandarmeria regala belgiana, care il returnase in Tarile de Jos. Dar se ferise sa-si avertizeze colegii. Permeabilitatea spatiului Schengen a dat voie in felul acesta si unora si altora sa-si paseze mingea…

Drama avu efectul unei revelatii. Lumea occidentala descoperea dintr-o data existenta traficului cu emigranti. Evaluata in prima faza la 4 miliarde de dolari, cifra de afaceri a mafiei mondiale pentru aceasta piata fu revizuita in ianuarie 2001 la 7 miliarde. Ea ar constitui a doua mare sursa de profit a crimei organizate, dupa cea a drogului.

Transportul se negocia la o suma cuprinsa intre 30.000 si 60.000 de dolari de persoana, dar nici una dintre victimele de la Douvres nu daduse decat cate un avans de 6.000 de dolari2. Daca ar fi dispus de intreaga suma, omul ar fi putut obtine o forma legala de emigrare, ca student, turist sau investitor. Pentru plata restului, sutele de mii de imigranti care ajung cu bine beneficiaza de amanarea rambursarii (aproape toti se imprumuta pe loc de la comunitatea chineza), sau li se confisca pasapoartele si sunt fortati la munci epuizante, pana la plata integrala a datoriei. Bataile si injuraturile sunt portia de zi, catusele – cea de noapte. Iar necunoasterea limbii din tara respectiva tine loc de cel mai nemilos paznic. Femeile sunt violate si obligate sa se prostitueze.

Urmarile dramei de la Douvres au fost deceptionante. Afacerea fu musamalizata. La inceputul lui ianuarie 2001, cele cincizeci si opt de cadavre imbalsamate au fost repatriate. Londra reusise sa identifice toate victimele. Stapan pe situatie, Beijingul nu oferise Scotland Yardului decat o asistenta limitata si reticenta. In dispretul practicii internationale, refuza rambursarea cheltuielilor facute de Regatul Unit. Familiile victimelor nu obtinura nici o compensatie.

Pe 8 aprilie 2001, Tribunalul din Maidstone (Marea-Britanie) il condamna pe Perry Walker la pedeapsa maxima – paisprezece ani de inchisoare – pentru vina de a fi provocat moartea a cincizeci si opt de persoane, iar pe interpretul grupului – la sase ani3.

Dupa cateva zile de la anuntarea scandaloasei catastrofe, in Jiudian (Fujian) si Wnzhu (Zheijiang), rudele victimelor luara cu asalt si lapidara mai multe vile de lux. Milionarii care nu au avut norocul sa poata fugi au fost maltratati. Acestia erau “capetele sarpelui”, nasii filierelor de emigrare. Seful banuit responsabil de tragicul voiaj fu arestat in ianuarie 2001, urmat fiind in martie de un viceprimar care acoperise traficul.

Cu dorinta tardiva de a demonstra lumii buna sa credinta, Beijingul proceda, in decursul anului 2001, la patru sute de interpelari ale traficantilor, cu 60% mai multe decat in anul precedent. Dar, pentru familiile celor disparuti, adevaratii responsabili se facusera nevazuti. Pentru o tara precum China numarul de capturi era infim, ca si pedepsele aplicate: din cei patru sute, numai nouasprezece traficanti fura condamnati, la cate unsprezece ani de inchisoare in medie. Era putin in raport cu cei doua mii de escroci, hoti si criminali care fusesera executati cu ocazia campaniei “Lovitura forte” din aprilie-iunie 2000. Traficul de emigranti, in ciuda extinderii sale evidente, nu constituia o prioritate pentru Beijing. In plus, guvernul dispunea de mijloace limitate: tribunalele se aflau in mana nomenclaturii locale, manevrate de triade. Timp de cateva saptamani dupa tragedia de la Douvres, traficul cu emigranti inceta. Se relua insa imediat, sub presiunea cererii si incurajat de lipsa de fermitate din partea statelor implicate.

In octombrie 2000, optzeci si doi de emigranti fura arestati intr-un port chinezesc, pe cand voiau sa se imbarce pentru America, via Coreea. In aceeasi luna, la Hong Kong, douazeci si sase de oameni au fost descoperiti de catre vamesi in containere, cu destinatia Statele Unite. Acelasi lucru – la Seattle, dar de asta data erau o suta douazeci. Presa informeaza despre zeci de alte cazuri, care nu constituie decat 10 pana la 30% din numarul tentativelor identificate. Pentru comparatie, in primul semestru din 2001, Croatia a returnat zece mii de chinezi in Bosnia, fata de opt mii in anul 2000.

Fragmente din volumul Imbogateste-te si taci! de Eric Meyer, in pregatire la Editura Allfa. Traducere din limba franceza de Rodica Giosan-Bodea

NOTE

1 Pentru protejarea autorului si a familiei sale, care locuiesc in China, directorul provincial al Departamentului Sanatatii Publice din Henan este citat sub un nume de imprumut.

2. O data instalati, acesti emigranti isi platesc datoria in cativa ani, isi rezolva un statut legal, dupa care isi aduc sotia si copiii. Investitia pentru plecare se face deci pentru intreaga familie, nu doar pentru un singur pasager.

3. Un alt proces se derula in acelasi timp la Rotterdam impotriva a opt complici, incheiat cu pedepse de pana la noua ani de inchisoare.