Îmbrăcați de sărbătoare/ de Anca Mizumschi

Acum drept să vă spun nici nu era prea circulat, trecea câte un suflet la jumătate de zi și sufletele alea, nu așa, oricum, ci învelite în niște tuburi de aramă ca să nu doară, în niște conducte aurii care, dacă le ridicai până la ureche auzeai marea sau vântul, nu știai niciodată ce, dar te liniștea.

În rest, nu era aglomerat, se mai strângeau uneori la o bere duminica, poate și niște mici, așa cum erau obișnuiți de acasă dar și astea cu măsură și fiecare vorbea în șoaptă, să nu îl deranjeze pe cel din față că poate auzea și el marea sau vântul de stătea atât de liniștit, cum se vedea.

Singurul eveniment era când apărea cineva nou, îl vedeau cum înainta luminescent și confuz pe linia orizontului și atunci toți cei din rai dădeau fuga să se schimbe, să fie și ei așa din când în când emoționați și îmbrăcați de sărbătoare

Din volumul în moalele cerului, ed. Brumar, 2012