Îmi ies din minți! (I)/ de Stelian Țurlea

Cristina Milena

Nu era zi de la Dumnezeu să nu stea o groază în fața oglinzii, în fiecare dimineață. Se fâțâia schimbându-și de zeci de ori bluzele și fustele, nemulțumită de toate, și până la urmă îmbrăca aceiași blugi strâmți, tociți de purtat, și unul dintre tricourile vechi care plezneau acum pe ea, închise la culoare, aproape negre, pe care scria cu roșu aprins I’m out of my mind (“Mă sperii și pe mine!”) sau I’m still standing (“Încă rezist!”) sau Fuck you dacă mai vrei să mi-o tragi! Renunțase la bluza liliachie preferată cu numele lui Dashboard Confessionalde când se înfuriase constatând că nimeni dintre aiuriții din jurul ei nu mai știa de trupa care deschisese drumuri și insistau să le spună ce naiba cântaseră ei atât de nemaipomenit să merite inscripțiile pe haine. N-avea niciun haz să le tot repete cât sunt de proști!

Mergea, nu mergea, își prindea la brâu o curea cu ținte și catarame, încălța tenișii de pânză și revenea în dreptul oglinzii, întinzându-și cu peria bretonul lung pe o parte a feței, cealaltă parte avea grijă să fie tunsă cât mai scurt, își mai așeza câte un strat de rimel și de fard de pleoape, după cele așternute deja în clipa în care ieșise în baie, nemulțumită că nu e suficient de strident. Era nemulțumită de tunsoarea emo de mântuială, de ochii încercănați, dar nu cât să impresioneze, de sprâncenele pensate și subțiate, dar departe de a arăta ca o lamă, de buzele vineții nu îndeajuns de groase, de unghiile vopsite în negru, dar boante și roase până la carne. Se strâmba la imaginea din oglindă, căutând să descopere vreun rid cât de minuscul, apărut în timpul nopții, care s-o anunțe definitiv și irevocabil că a început să îmbătrânească și nici măcar nu și-a trăit viața și că singura scăpare va fi să se sinucidă într-o zi apropiată. Cam atunci mama bătea în ușă sigur a cincea oară, îi striga că e vremea să plece la școală și iar o să se ducă nemâncată, o s-ajungă un băț pe care flutură niște haine împuțite, îi lasă sandviciurile pe masa din bucătărie, n-are timp s-o mai aștepte, trebuia demult să fie în autobuzul spre serviciu.

– Sper să nu pleci iar nespălată!, îi mai striga înainte să trântească ușa casei, deși n-avea cum să nu țină minte că, la fel ca în fiecare dimineață, dar în fiecare dimineață, fără smintire, o scotea din baie bodogănind că prea stă cu ceasurile sub duș.

Era momentul în care Cristina își potrivea pe șaua nasului cârn ochelarii cu ramă groasă neagră, își arunca pe umăr geanta tip poștaș îngrozitor de grea de cărți fără doar și poate inutile și ieșea în sfârșit din camera ei vopsită în roz puternic. Niciodată nu-și mai ajungea mama din urmă.

Se târa fără chef spre școală, convinsă că va urma încă o zi de rahat. Ce rost avea? Știe deja tot ce spun profii care le zic să citească din manual de la pagina cutare la pagina cutare, nu-nțeleg nimic din ce au ei de gând să facă și habar n-au să-ți răspundă când îi întrebi chestiuni esențiale despre viață, ca de pildă cât de repede te plictisești dacă-ți începi activitatea sexuală la 15 ani sau dacă există vreun alt mod de a te elibera de tensiunea interioară sau cu ce te ajută să-l citești pe Shakespeare și nu pe Kerouak sau cu ce e mai bună decât ei Hanna Montana de-o tot ridică lumea-n slăvi. Asta în cazul fericit în care reușești să deschizi gura să spui ceva coerent printre zbieretele fără noimă ale puștanilor întârziați care n-au de gând să caște ochii asupra vieții. Și mai ales în cazul nefericit în care reușești să rămâi la ore și nu se trezește vreun prof, cum se întâmplă cam des de la o vreme, să le trimită la baie, pe ea și buna ei prietenă, să se spele pe față de prea mult machiaj și să se pieptene ca lumea. Puțin îi pasă că-i trântesc absențe, după o asemenea invitație nu se mai întoarce, a făcut-o o singură dată și niște scârbe de tocilare cu coșuri pe față îi băteau în pumni pe sub bancă, cum o să suporte un asemenea afront? Dacă mai e invitată, nici nu se mai duce la baie, își ia geanta de poștaș, chipurile cu săpun și prosop, și pleacă cu capul sus din școală. Noroc că la ei n-au angajat un portar, cum a auzit că s-a întâmplat la alte licee.

Astăzi are primele două ore cu profa de mate, sigur o să-și dea peste cap ochii bovini, spunându-le tuturor cât de oripilată se simte în fața exemplarelor de indisciplină școlară cum nu se întâlneau niciodată pe vremea ei, nu le mai zice că asta se-ntâmpla la începutul secolului trecut, și o s-o trimită la baie să-și spele machiajul provocator, așa îi cere insistent de-o lună. În ultima săptămână nici n-a mai fost nevoie să-i ceară, se uită doar lung la ea, silabisindu-i numele și făcând o lungă pauză până când fata se ridică singură în picioare, se înclină cu respect prefăcut, își pune geanta pe umăr și iese. O grasă șleampătă pe care rochiile demodate de diftină cad de parcă ar ascunde un sac cu cartofi, spun ochii fetei, o complexată care nu-i în stare să vorbească decât despre ecuațiile de nu știu care grad. Sigur o s-o lase corijentă, poate o să repete și anul, au trecut atâtea luni și n-are măcar o notă.

E atât de convinsă c-o să-i ceară din nou să părăsească clasa, încât nu vede rostul să mai bată drumul până la școală. Mai bine dă o raită prin magazine, poate nimerește vreun chilipir. Puștii cu care e colegă își pierd vremea prin malluri, cască ochii la buticurile cu țoale pe care n-or să le îmbrace câte zile-or avea, se îndoapă la fast-foodurile care put a ulei rânced, se lălăie pe culoarele gigantice, se hârjonesc pe scările rulante, ronțăie pungi enorme cu floricele la puzderia de filme unde intră doar să se hlizească, să tropăie, să bată din palme, să strige unii la alții, să fluiere copios, spre nemulțumirea puținelor cotoroanțe nimerite în sală, iar a doua zi povestesc oricui de enșpe mii de ori cum s-au distrat și pe cine-au întâlnit. Ei, Cristinei, nu-i plac mallurile, s-a lăsat târâtă de vreo două ori, lumea bezmetică o călca pe picioare, iar din filmul la care au intrat, unul de dragoste, n-a înțeles mai nimic, trebuia să-i tot dea peste mână unui individ cu buze groase care se așezase alături și încerca s-o pipăie. Nu suportă s-o pipăie toți necunoscuții. Care, pe deasupra, mai și miros a șaorme.

Îi plac însă magazinele de chilipiruri și vechituri, sunt câteva lângă cartierul vechi. Li se zice vintage, dar asta-i doar o șmecherie de marketing, o etichetă pusă pe-o vechitură pentru a o vinde scump, poate sunt doar ceva mai vechi decât cele vândute prin consignațiile prăfuite. Nu înțelege cum de sunt magazinele astea mai tot timpul goale, iar vânzătoarele, niște fătuci de-abia mai răsărite decât ea, nici n-arată c-ar fi treminat școala, se plictisesc de moarte, își pilesc unghiile în neștire, că te miri că mai au ce pili, și-și povestesc una alteia fleacuri cu mutre încruntate, de parcă ar vorbi despre apropiatul sfârșit al lumii, nu le-a văzut o dată măcar interesate de puținii care le intră-n prăvălie. Dar asta îi place la culme, se poate uita la țoalele trăsnite câtă vreme are chef, fără s-o bată careva la cap cu întrebări stupide, de pildă dacă are vreodată de gând să cumpere ceva. Iar odată, de două ori, chiar a cumpărat.

Cel mai mult îi place să umble prin depozitul de haine pe care l-a descoperit în apropiere, deschis doar în anumite zile, în care totul e aranjat pe culori, rochiile albastre într-un șir fără capăt, rochiile roșii într-un șir fără capăt, rochiile galbene în alt șir fără capăt, cele negre, la fel, cele colorate, în șiruri multe ca niște curcubee, parcă nimerise în povestea Geanta fărmăcată, nu mai știe cui a împrumutat-o și n-a mai căpătat-o înapoi, ar trebui să-și noteze într-un carnețel cui dă cărțile, altfel lumea o să-și facă bibliotecă pe seama ei.

În magazinele vintage și la depozit cască gura de cele mai multe ori cu prietenele ei. Se prefac că sunt cliente pretențioase, presupun cum le-ar sta îmbrăcate în danteluțe, brocarturi sau mătăsuri spălăcite, râd în neștire, negociază la sânge prețuri știind că n-or să cumpere nimic și ele, și fătucele care le răspund, totuși, continuând să-și pilească unghiuțele. Când e singură, parcă n-are farmec.

O dată a târât-o într-un magazin vintage pe mama. Nu știa ce-o fi fost în mintea ei, mai ales nu știa la ce să se-aștepte. Scormoneau amândouă printre umerașe, pipăind materiale și privind croieli care nu se mai poartă și dintr-odată mama a izbucnit în plâns. Plângea în hohote, pe tăcute, nici nu s-a prins la început, dar a văzut cum îi curgeau lacrimile șiroaie și nu se mai opreau și a întrebat-o ce i s-a întâmplat, o doare ceva sau ce e, a dat din cap că nu, dar nu putea scoate o vorbă. N-a insistat, știe cum e când ți se pune un nod în gât și nu reușești să articulezi un biet cuvânt și-ți vine să-l strângi de beregată pe cel care te-ntreabă ce-ai pățit. O să-i spună singură, când o să poată. Și pe urmă, când se aștepta mai puțin, mama a-nceput să vorbească, în vreme ce-i curgeau lacrimile și mai abitir.

Și-o amintise pe bunica Cristinei, pricepută la tot ce se putea pricepe o femeie pe vremuri, avea în casa ei de la țară un război la care țesea pânze colorate și preșuri, împletea din lână aspră ciorapi și pulovere, broda, umpluse o ladă cu lucruri pe care voia să le lase moștenire nepoatei, cu o bluză de borangic voia neapărat s-o vadă îmbrăcată mireasă, n-o să mă mărit niciodată, mamaie, îi zicea, cum să nu te măriți? ești acum zăpăucă, și eu am fost la fel, dar o să-ți vină mintea la cap, îți spun eu, mamaie, că nu mă mărit, nu vreau să-mi poruncească mie nimeni ce să fac!

Bluza brodată de borangic, ușoară ca un fulg, a rămas împreună cu lada de zestre în casa tatei, când au plecat pe nepusă masă, mama și ea, după ce tata căzuse în mrejele unei țigănci și mama nu mai voia s-audă de el și zicea că n-avea nevoie de nimic din casa aia în care fusese o sclavă, să-mpărățească peste toate taică-tu cu țiganca lui, dar Cristina a văzut-o o dată, nici măcar nu era țigancă, ci o femeie timidă, părea la locul ei, chiar dacă mama o ținea una și bună, nimic n-au luat din casă și sigur s-a ales praful de bluza de borangic.

Iar la scurtă vreme s-a prăpădit și bunica, la nimeni n-a ținut mai mult în viața ei decât la femeia aceea micuță de stat, cu părul sur strâns mereu în basma legată la ceafă, palme grăsuțe bătătorite și ochii negri ca smoala, sigur i-a moștenit, nu-i vine să creadă cât de negri și strălucitori sunt, în fiecare dimineață când se boiește în fața oglinzii. Ar trebui să scrie o poveste despre bunica grozavă, a găsit și titlul, Ca nimeni alta.

Sau ar trebui să scrie o poveste despre cum nu s-au înțeles părinții ei din prima clipă, d-asta are și două nume, mama ținea morțiș să fie Cristina, tata voia Milena, se îndrăgostise când citise corespondența lui Kafka, i-ar fi vorbit ore întregi despre cea care experimentase droguri furate din laboratorul tatălui ei medic și obișnuia să spună că în clipa în care doi oameni se căsătoresc se jefuiesc reciproc și se exclud de la posibilitatea fericirii.

Mama n-a mai însoțit-o niciodată în vreun magazin de țoale, e prea ocupată, nu mai are nici timp s-o asculte seara când arde de dor să-i spună ce i s-a întâmplat peste zi.

Mamei oricum nu-i arde de nimic, e mereu cu mintea aiurea, Cristina e convinsă că despărțirea de tata a schimbat-o, dar n-ar fi în stare să spună în ce fel. Sărea în ochi că e nesigură și îngrijorată de ceva nedefinit, chiar și după ce-și găsise de lucru la o firmă unde făcea exact ce-i plăcuse toată viața, să deseneze pe o planșă. Mai rău era că niciodată nu te puteai baza pe promisiunile ei, uita repede cam tot ce-și propunea cu voioșie. Umbla de multe ori încruntată și răspundea în doi peri. Cristina s-a învățat să nu mai întrebe nimic și nici să-i povestească, dar simțea că se sufocă în fiecare seară că n-are cui vărsa toate gândurile de peste zi.

Trebuia să-și țină în frâu lacrimile de dorul tatei, fără să spună nimănui. Îl adorase, discuta cu el orice. Suferise cumplit când el se mutase în alt oraș și nu l-a mai văzut ani la rând, nici nu știa dacă mai era în viață. El o învățase să citească, avea o grămadă de cărți de călătorii pe care ea le devorase de mică. Dar prefera să-l asculte povestind despre călătoriile acelea, cu vocea gravă, absolut nemișcată, încât își putea închide ochii și se putea imagina în miezul povestirii. Atunci hotărâse că trebuia să se fi născut băiat și era obligatoriu să se poarte ca ei. Se vedea ca Bartolomeu Diaz în furtunile de la Cabo dos Tormentas, cu puțin înainte să se abată scorbutul asupra echipajului, faimos ca ducele de Braganza, știut de toată lumea ca Vasco da Gama, erou ca Livingstone, înainte să fie răpus de malarie, neliniștit ca Tican Rumano și răbdător ca Mikluho Maklai. A hotărât definitiv că era o nenorocire că se născuse fată când a dat în jurnalul acestuia peste o însemnare despre oribila pedeapsă pe care o aplicau bărbații din Papua femeilor de care voiau să scape, necredincioase ori nu, cu pielița fină de ou fiert așezată pe penis înainte să se culce cu ele, nu-i era prea clar cum se întâmpla, dar era convinsă că bietele de ele mureau mai târziu în chinuri groaznice. Călătoriile despre care îi povestea îi aprinseseră imaginația. Suferea că nu mai aude poveștile, măcar glasul tatei, că nu mai redeschide cărțile care se vor fi rătăcit prin vreun anticariat. N-ar fi spus însă nimănui pentru nimic în lume de dorul ei.

Din romanul în pregătire la Crime Scene Publishing