Îmi ies din minți! (IV)/ de Stelian Țurlea

Victor

Turna cu găleata, în rafale învârtejite de vântul foarte rece. Se lăsase o ceață deasă, abia de se zăreau casele de pe partea opusă a străzii. Victor Stamate sorbea din cafeaua amară, fără strop de zahăr, și pufăia din țigara fără filtru. Înainte să și-o aprindă își promisese, a suta oară în ultimul an, că la începutul săptămânii ce va urma se va lăsa definitiv de fumat, îi făcea prea mult rău. Începutul săptămânii venea peste două zile, își putea termina până atunci pachetul de țigări și n-avea să mai cumpere altul. Niciodată. Acum fuma pentru că trebuia să se trezească și cafeaua tare nu-i era destul.

Se întorsese acasă seara târziu, când începuse furtuna, băuse un pahar de tărie, poate două, să adoarmă mai repede, dar oricât se străduise să pună geană peste geană, somnul nu se lipea de el, ține minte că ornicul moștenit de la bunică-su bătuse ora două și el se tot întorcea, treaz, enervat, pe-o parte și pe cealaltă. Ploaia răpăia cu furie în ferestre, din când în când cerul răsuna de tunete asurzitoare. Apoi avusese coșmaruri, nu mai ține minte nimic, dar știe precis că avusese coșmaruri, se trezise leoarcă și înspăimântat, de parcă urma să i se întâmple o nenorocire. Urăște diminețile tot mai dese în care se trezește cu senzația asta apăsătoare. Pe deasupra are și o ușoară durere de cap și își simte gura năclăită, umplându-l de silă pentru trupu-i nevolnic.

Golește repede cana cu cafea, o umple din nou. Abia acum începe să soarbă pe îndelete, legănându-se înainte și înapoi cu scaunul de lemn și privind pe fereastra bucătăriei cum izbește ploaia cu furie. O vreme să nu scoți un câine afară. Îi place să vadă cum copacul înalt de peste drum își leagănă crengile înfrunzite, acum de-abia-l zărește prin perdeaua de apă, doar o formă întunecată.

În mai puțin de-o oră va trebui să iasă din casă, poate se mai domolește ploaia până atunci. Bine că mai are mașina, era cât pe ce s-o vândă când s-a certat cu nevastă-sa și femeia a plecat la muncă în Italia. Hârb-hârb, dar măcar nu așteaptă zgribulit în stația de autobuz, pe-o furtună ca asta nici nu știi dacă mai vin mașinile. Iar condica e condică, în meseria lui nu merge să întârzii.

De fapt, în orice meserie ar trebui să fie la fel, nu se-ntâmplă, că prea le fușeresc toți de la o vreme. Nimic nu se mai face cum știe el că ar trebui și cum învățase de la taică-su, toți aleargă după ciupeli, vor bani mulți fără să pună osul la treabă, de parcă paralele ar cădea din cer și e nevoie doar să întinzi pălăria să le culegi. Nu mai există autoritate, asta-i cauza. Omul s-a-nvățat să capete de toate pe daiboji, aici a greșit statul ăsta, trage tare doar dacă are un șef care se pricepe să-l biciuie când e nevoie. Nu mai știe nimeni de frică și toți și-au luat-o cap. Dacă au văzut că le merge unora, ce și-au zis: sunt eu mai prost decât cutare sau cutare, de ce să trag numai eu? Și uite-așa se lasă pe tânjeală.

Bani și iar bani, numai la asta le e gândul. Că au nevoi, rate la bănci, și-au cumparat ba mașină, ba casă, ba și-au umplut casa de fierăraie, că tot face reclamă toată ziua la televizor și de ce să n-aibă și ei? Da, nenicule, dar minte n-ai avut să te gândești că nu te poți întinde mai mult decât ți-e plapuma și dacă iei banul de la bancă sau de unde-l iei mai trebuie să-l și dai înapoi? Cine face acte de caritate în lumea asta? Te-am pus eu să vrei de toate, te-a pus Băsescu, care cică-i de vină pentru orice, cum latră cât e ziulica de lungă ăia de la Antena 3? Bine le-a zis nu știu ce critic literar pe care nu-l înghit analiștii lui pește. El, Stamate, știe că lucrurile au o ordine și dacă vrei să meargă bine, trebuie să ții la ordinea asta.

Nici lui nu i-a convenit că i-au tăiat un sfert din leafă, dar dacă au tăiat la toată lumea înseamnă că așa trebuia făcut, cum dracu să ieși din criză dacă nu strângi cureaua? De unde să am mai mult, dacă nicăieri nu merg treburile cum trebuie? Or fi furând destui, cum se spune, s-or fi căpătuit destui, dar asta a fost de când lumea, în toate regimurile, cine crede că dacă vin alții la putere n-or să facă la fel, sau chiar mai rău, că sunt flămânzi, după atâta stat la poartă, salivând?

A discutat astea de enșpe mii de ori cu nevastă-sa, ea nu și nu, că ăștia trebuie dați jos, că mai bine moare decât să-i mai voteze, nu te pune nimeni să-i votezi, femeie, dar așteaptă să vezi cum merge treaba până la sfârșit, ce să mai aștept, bărbate? să mă usuc pe băț? N-a fost chip s-o lămurească, și-a strâns catrafusele și s-a cărat în Italia la muncă, zice că-i mai bine acolo, n-ar recunoaște pentru nimic în lume că trage ca proasta doar pentru doi lei în plus, și încă printre străini.

Dacă pleci, plecată rămâi, a vrut el să-i aducă ultimul argument. Femeia, încăpățânată, a dat din cap, plecată rămân, nu mă mai întorc, n-o să mai auzi de mine. Asta după opt ani de căsătorie! el se mințise că-i perfectă, aiurea, afară-i vopsit gardu, înăuntru-i leopardu, asta fusese. Uite că acum și ăia sunt pe buza prăpastiei și-o s-ajungă nevastă-sa să tragă mâța de coadă și-acolo. Ar face bine să se-ntoarcă acasă, dar e convins că n-o va face, e prea încăpățânată și n-ar recunoaște nici arsă cu fierul roșu că nu-i cum spera ea.

Ce-i rău e c-a luat cu ea și fetița, cică s-o dea la școală acolo, și asta l-a dat peste cap, moare de dorul ei, dar n-are ce face, legea zice că merge după mamă copilul, oriunde s-ar duce ea. Unde-i lege, nu-i tocmeală, măcar el trebuie să știe asta, dacă tot e pus să apere legea.

Numai că de aproape un an de când a rămas singur, casa i se pare pustie, dă peste jucăriile copilei când nu se așteaptă și înțepenește cu ele în mână și-un nod în gât care nu se duce nici de-al dracului. Îi vine să-și ia câmpii. Nu-l alină cu nimic că știe că sunt mulți ca el, nici că nu-l împiedică nimeni să-și ia un bilet la maxitaxi și să se ducă s-o vadă când o să se topească de dor. Măcar are adresa orășelului în care s-au stabilit, dac-or mai fi pe-acolo.

Iar pân-atunci, face norme lungi și e primul voluntar la orice, îi trece altfel timpul. Ține cu dinții la slujba lui, nu vrea s-o piardă, aude că vor fi dați afară o droaie, că prea-s mulți. Îi place slujba. De când se știe n-a vrut să fie altceva decât polițist, să apere legea, să alerge după hoți și să-i trimită la zdup, nu reușește mereu, dar când se întâmplă să-i prindă și nu-i eliberează după o zi ori două vreun judecător aiurit se simte mândru. Nu-i învinuiește pe judecătorii ăia că ar fi corupți, n-are dovezi, or fi având ei motivele lor, dar se întristează și-și înghite tot mai greu frustrarea. Parcă prea muncește degeaba. Cui să spună?

Aproape c-ar zice că muncește degeaba, mai ales după tăierea din leafă, dar a-nvățat de mic că te faci bine doar după ce-ți este mai rău. Însă de-aici până să ieși în stradă, în uniformă, să-ți arunci cascheta și să-ncepi să strigi “Ieși afară, javră odinară!” e drumul prea lung, oricât de nemulțumit ai fi! Cât ești în uniformă, te supui regulilor, altfel semeni cu orice civil care-i de capul lui și-l doare-n cot de ordine și se duce de râpă totul. Asta o spune mereu celor din jur, unii-l aprobă, dar mai mulți se uită chiorâș la el. Doar că nu-l întreabă: măi, nene, tu n-ai probleme, să te revolți că nu ni se dă ce ni s-a promis? Dacă stai la ce ți se promite, mai bine pui capăt și gata, asta-i părerea lui. Omul trebuie să-și facă singur soarta, cu sudoarea frunții, nu cu mâna-ntinsă, el așa știe, așa o să moară.

Și telefonul ăsta, nu se mai oprește din sunat! Nici să-și bea liniștit cafeaua cu gândurile lui nu se mai poate-n ziua de azi, trebuie să sune telefonul când ți-e lumea mai dragă, du-te colo, vino dincoace, de parcă fără el nu se poate! Poate chiar nu se poate fără el? Cine știe unde mai trebuie să meargă pe vremea asta de câine…

Victor Stamate își spune că n-are de ce să se plângă, nu poate fi atât de ipocrit, să ceară altora să facă ce nu-i place lui. A avut el momente și mai grele. E chemat de urgență, cic-au găsit un trup la marginea parcului de distracții, lângă pădure, sau chiar în pădure. O fată. E singurul criminalist disponibil. Oricum e de serviciu.

Cine n-a avut de lucru să descopere trupuri la marginea pădurii, când abia se crapă de ziuă, sâmbătă dimineața, pe o ploaie rece care nu contenește de douăzeci și patru de ore? Întrebarea lui cade în gol, parcă-l vede pe cel de la capătul firului ridicând din umeri, cu gura întredeschisă. El, Stamate, ar știi să spună?

Trage un hanorac cu glugă pe el, iese din casă, încuie, ambalează motorul hârbului de Dacie pe care speră să-l transforme într-un Logan. Când s-o sfârși criza. Parcul de distracții nu-i departe, dar pe furtună toate sunt foarte departe.

E cum se putea mai rău. Nimeni nu știe nimic din ce vrea el să afle. Cineva a dat un telefon, nu și-a spus numele, a zis că a văzut pe altcineva cărând ceva greu, părea un trup, îl arunca la marginea pădurii. Pe o vreme ca asta, trebuie să nu fi în toate mințile să cari un trup la marginea pădurii. Doar dacă nu vrei să scapi de el. Cel care a primit informația n-a apucat să-și exprime dubiile, nici măcar o întrebare n-a apucat să pună, i s-a-nchis în nas. Nu s-a-ntors la partida de table, cum ar fi făcut-o de obicei, sau să moțăie enervat c-a fost trezit din somn, a transmis informația mai departe, poate ăl de la telefon nu s-a ținut de farse în zori de ziuă, cum se întâmplase de atâtea ori.

Stamate ar trebui să le ceară celor care au primit informația, în zori, să-ncerce să afle de unde s-a sunat, poate dă de-un capăt. N-o să fie ușor. Dacă omul voia să nu fie găsit, putea suna de la un telefon public sau de pe un telefon mobil cu cartelă preplătită, pe care a aruncat-o. Prinde orbul, scoate-i ochii. Asta-i treabă pentru mai încolo.

Polițistul trimis să constate a bâjbâit o bucată de vreme, vecinătatea pădurii cu parcul de distracții se întinde pe mai bine de-un kilometru și noaptea încă se-ngâna cu ziua. Fata nu respira. Ploaia ștersese orice urmă de pneuri sau de pași, dacă fuseseră. N-avea cum să nu fi fost. De unde-l văzuse cel care telefonase pe cel care cărase trupul nu putea înțelege nimeni, în apropiere nu era nicio casă, iar gardul parcului de distracții abia se zărea prin perdeaua ploii. Probabil și într-o zi senină i-ar fi fost greu să distingă ceva. Și mai probabil cel care sunase știa mai multe, poate chiar voia ca fata să fie găsită până nu e prea târziu.

Pe urmă venise Smurdul și chiar se șterseseră toate urmele, dacă fuseseră, de la salvare și de la bocancii doctorului și-ai șoferului care manevra targa. Fata abia avea un firicel de puls, nu era moartă, dar era inconștientă. Probabil în comă. Sigur în comă. Avea o rană urâtă la cap, căzuse, se lovise mai înainte, fusese aruncată în cap pe rădăcinile groase unde-o descoperiseră, nu puteau spune. Era mai mult dezbrăcată pentru o vreme ca asta: un tricou închis la culoare pe care era scris I’m still standing, o pereche de blugi tociți de purtat, adidași din pânză neagră în picioare.

Dacă mai ședea un sfert de oră întinsă pe pământ sub ploaie sigur dădea colțul, intrase în șoc hipotermic, a opinat doctorul, un bărbat aproape de pensie pe care polițistul îl întâlnise de zeci de ori în ultimii ani la cazurile la care fusese chemat, de parcă ei doi ar fi fost desemnați să ajungă mereu primii la locul faptei. Se înțelegea cu el din priviri, învățase că dacă doctorul nu prea avea chef de vorbă era grav, foarte grav. Acum de-abia rupea două vorbe.

Fata nu părea să aibă altă rană decât cea de la cap, dar abia la spital puteau spune. N-avea niciun act la ea, o geantă, un portofel, nimic, Victor Stamate era sigur că nu căutaseră cum trebuie, cu gândul că trebuie să-i salveze mai întâi viața. Nu era să-l supere în plus pe doctor cu întrebările care i se înălmășeau în cap.

De când zăcea acolo? Cine-o adusese? De ce pe-o vreme ca asta, dacă nu voiau să scape de ea? Cine a vrut să scape de ea? Au căutat în toate buzunarele vreun indiciu cât de mic?

Era atât de tânără, că polițistul simți o înțepătură în piept. Văzuse zeci de cadavre și zeci de răniți, dar rareori o copilă și de fiecare dată se gândea cum ar reacționa dacă ar fi fata lui. Numai la gândul ăsta, simțea că se sufocă. I-ar fi strâns de gât cu mâna lui pe cei care făcuseră răul, dar în clipa următoare își zicea că e omul legii și nu poate acționa decât potrivit legii. Trebuia să-i descopere și să-i dea pe mâna unui judecător care să nu fie aiurit, asta nu mai depindea de el. Simți și acum un nod în gât și-și scoase o țigară pe care încercă să și-o aprindă cu un chibrit care se tot stingea.

– Ai zis că n-o să mai fumezi, îi spuse polițistul care ajunsese primul la marginea pădurii.

– N-o să mai fumez. Dar acum dă-mi un foc.

Ambulanța Smurdului plecă în grabă spre spital, înainte ca Victor Stamate să mai pună vreo întrebare. Nu știe în cât timp ajung acolo, lui îi trebuie, cu hârbul său, mai bine de-o trei sferturi de oră să străbată orașul. La spital, dă peste același doctor, care n-are vești prea bune.

– Fata e-n comă, îi spune. Nu pare să-și revină.

– Dar măcar o salvați?

– Să sperăm.

Nu știe cine e fata, nici ce i s-a întâmplat, dar e un copil și nu trebuie să moară.

– Nu bănuiești nimic? îl tutuiește pe doctor, cum începuse s-o facă de la o vreme. Îl simțea ca pe mai mult decât un coleg.

– E posibil să fi fost drogată, o să mă lămuresc după analize. Dar asta nu explică rănile.

Măcar e un capăt, o presupunere de la care să pornească. Cere îngăduința să o vadă. Doctorul ridică din umeri, se grăbește să-i facă analizele, n-are timp să stea. Nimeni altcineva nu-l bagă-n seamă pe polițist. Undeva în apropierea orașului a fost un accident urât, ambulanțele cară de-acolo morți și răniți, umblă vorba de șase, șapte, e agitație, gemete, țipete, or să vină curând și apaținătorii care să se intereseze de soarta alor lor, să vezi atunci chirăieli, o să fie nebunie. N-are nimeni timp să dea explicații unui polițist care are un biet caz, dacă l-au preluat, înseamnă că e pe mâini bune, altul la rând!

Fata zace nemișcată la reanimare pe un pat acoperit cu o mușama, e conectată la niște aparate. În jurul lor, gemetele bolnavilor mai vechi, operați, și ale răniților abia aduși, asistentele aleargă cu perfuzii, dau ordine scurte pe care le înțeleg doar ele. Victor Stamate trage draperia de plastic de lângă patul fetei, măcar să nu mai vadă agitația. Se așează pe marginea patului. O privește.

Cu te cheamă, copilă? ar întreba-o. N-are nicio gentuță, cât de mică, tricoul n-are buzunare, pe cele ale blugilor ploaia le-a lipit de pulpe, se vede de la o poștă că sunt goale. Niciun act. Cum să n-aibă nimic prin buzunare? Până și puștii cei mai recalcitranți s-au obișnuit să poarte la ei un act, o legitimație de elev, iar după ce fac paisprezece ani, o carte de identitate cu care se mândresc c-au intrat în rândul adulților și-s gata s-o arate oricui. Fata asta sigur are mai mult de paisprezece ani, ar trebui să aibă și ea un buletin. Probabil nu-l avea la ea nici când ajunsese la marginea pădurii. Cineva i l-a luat. De ce?

Abia respiră. Dacă o atinge, nu reacționează în niciun fel. Habar n-are dacă simte ceva. Au bandajat-o la cap, să nu mai sângereze, dar puțin sânge a ieșit prin feșă. Înseamnă că rana de la cap e relativ proaspătă sau poate a întreținut-o ploaia. Înseamnă că n-au adus-o acolo moartă. Pare că doarme, dar nu tresare cum i se întâmplă oricărui om în somn, nici pleoapele nu-i tremură. E tunsă tare ciudat, părul e lung pe o parte a capului, foarte scurt pe cealaltă. Așa o fi moda acum, el chiar nu știe. Probabil a fost puternic machiată, are urme de rimel pe toată fața, sigur i l-a întins ploaia. E atât de tânără că urmele de rimel nu reușesc s-o îmbătrânească. Nu-i frumoasă, dar e atât de tânără că poate fi și frumoasă. Proaspătă mai degreabă. Se cutremură de gândul care-i trece prin cap: moartă și proaspătă. Nu, nu e moartă. Dar s-ar putea să moară. Iar dacă scapă, cine știe când o să fie în stare să-i spună ce-a pățit.

Îi face o poză cu telefonul mobil. O să dea poza colegilor să caute o tânără dispărută. Poate a anunțat cineva că nu i s-a întors fata acasă, ieri, azi. Dacă n-a anunțat nimeni nimic, o să insiste mai departe. Sigur e elevă, o s-o caute prin școli. O să ia ceva timp până să se prindă lumea că le-a dispărut o elevă, abia luni se întorc la școală, abia marți se pot lămuri dacă lipsește. O veșnicie până atunci. S-ar putea să nu mai fie în viață.

O să încerce să dea și poza la ziar, se practică în ultima vreme, i-a ajutat nu o dată. E cam ciudat așa cum arată, cu bandajul pe cap și ochii-nchiși, pare moartă, nu știe dacă-i permis să publice o asemenea fotografie. Sigur or să fie probleme, trebuie să insiste că-i singura cale dacă vor să afle ceva.

O să caute în listele cu drogați care au trecut în ultimele luni pe la poliție. Sunt din ce în ce mai mulți, a ajuns o modă printre puști să se-ndemne la etnobotanice, se-atrag unii pe alții, au probleme, sunt speriați, Stamate nu-nțelege de ce se-ntâmplă. Anii trecuți nu era așa. Dar e convins de pe-acum că e apă de ploaie, o fată ca ea sigur n-a trecut în viața ei pe la poliție.

Mai rămâne lista de informatori, nu strică să-i ia la întrebări pe toți, fără excepție, cine știe de vreo fată care se droga și-a dispărut, poate cunosc pe vreunul care li s-a plâns de vreo iubită de-a lui sau și-a vărsat oful. Dealerii lăsați liberi ca să-i cânte pe ăi de nu se lasă de trafic și pe noii veniți ar putea ști și ei ceva. Uneori i-au fost de folos, de-asta îi lasă liberi.

Doctorul se întoarce și spune că fata e sigur drogată cu etnobotanice, nu știe cu ce anume, analizele durează, sunt atâtea substanțe mai nou că nici el măcar nu cunoaște efectul tuturor. Dacă a fost un amestec, e și mai al naibii, n-au cum să afle. Iar mai nou asta fumează sau își injectează în vene proștii ăștia, amestecuri, mortal de-a dreptul.

Dar o să scape? insistă polițistul.

– Dumnezeu știe.

Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing