Îmi ies din minți! (V)/ Stelian Țurlea

Lori

Unde te-ai ascuns, fato?

Nesmintit, asta spunem amândouă. Nesmintit, Cristina mă sună dimineața, când se trezește. Scoală, fată, treci la muncă! Are vreuna dintre noi chef să ne sculăm cum m-aș duce eu acuma să pasc oile, dar cică trebuie să-nvățăm să ne purtăm ca adulții, că mâine-poimâine intrăm în câmpul muncii. Vrei, nu vrei, păzești turma Grivei!

De obicei sună ea, o trezește maică-sa, care pleacă la lucru cum se crapă de ziuă, la ora aia a mea doarme ne-ntoarsă, o aud cum mormăie când mă spăl sau umblu-n bucătărie, ce-ți veni să te scoli cu noaptea-n cap, mamă?, îmi zice, plec la școală, și-nveți ceva la școala aia? o aud după o vreme, de astă dată din pragul ușii, cu capotul pe ea și ochii peticiți de somn, nu-i mai răspund, parcă ea nu știe!

– Vezi să n-ajungi și tu ca ăia care și-au făcut de râs părinții și-au luat 1 și 2 la bacaluareat!

Nici la-mpunsătura asta nu răspund. Întâi, că mai e mult până la bac. În al doilea, că nu vreau să mă iau în bețe cu ea.

Uneori doarme buștean, nu se trezește nici când ies din casă, habar n-am când o face după ce plec eu. Sigur e o boală pe capul ei, d-asta a și ieșit la pensie înainte de vreme, mi-e milă de ea, nu suportă lumina, în camera ei sunt jaluzele pe care nu le ridică decât noaptea, când e soarele puternic, vara, nici nu iese din casă. Nu suportă nici zgomotele, zice despre muzica pe care-o ascult că-i numai urlet, noroc că mi-a cumpărat tata un iPhone la care ascult și nu mai deranjez pe nimeni. Dacă vreau, văd și filme – și iar habar n-are nimeni din jur. Mai înainte aveam un smartphone Samsung galaxy, care poate la fel de multe, dar tata a zis că ăsta de-acum e mai bun.

Tata mi-ar face toate poftele, dar am învățat să nu-i cer prea multe, și așa plătește o pensie alimentară de-i iese pe nas, noroc că are de unde, cu meseria lui. N-a spus-o vreodată, dar sunt convinsă că-n sinea lui se crede vinovat de boala mamei, a pățit-o îndată ce-au divorțat ei, eu știu că nu-i nicio legătură, dar nu discut subiectul, mai bine să nu zgândăr mușuroiul, cine știe ce-o fi fost între ei, amândoi mi-au dat peste nas când am pus întrebări.

Când fac vocalize, măcar o dată la două zile, o rog pe mama să-și pună dopurile în urechi. Am convins-o cu greu, bombăne și acum că nu crede în ruptul capul c-am s-ajung cântăreața. Am fost atât de furioasă când am auzit-o prima oară, c-am dat de pământ cu ceașca pe care-o avem în mână, țăndări s-a făcut, ne uitam amândouă cum sar cioburile în toate părțile, ne-a pufnit râsul și ne-am liniștit pe loc.

Dacă se-ntâmplă, o dată la cine știe câte săptămâni, să nu mă trezească Cristina, sigur mă scol singură, a devenit reflex și primul lucru pe care-l fac e să pun mâna pe telefon și s-o iau la întrebări:

– Ce-ai pățit, fată, nu trebuia, nesmintit, să mă scoli?

Are mereu răspuns. Ba c-a citit până spre ziuă nu știu ce carte despre care îi vorbise pe vremuri taică-su și-a descoperit-o habar n-am unde, ba că s-a încăpățânat s-asculte toate CD-urile cu Selena Gomez pe care i le dădusem eu și pentru alea ai nevoie de mai bine de două ore, ba cine mai știe ce. Dar nesmintit ea se scoală acuma, dac-am sunat-o eu.

Ieri nu mi-a dat niciun semn. Nici alaltăieri. Am așteptat, m-am dat jos din pat, am sunat, nimic. M-am boit, cum ne place, am băut un suc, ba am discutat și cu maică-mea și am sunat din nou. Nu răspundea. O fi uitat ca proasta să-și încarce telefonul, mi-am zis, i se-ntâmplă tot mai des, s-a ramolit. M-am cărat la școală, pregătită s-o iau la rost. N-a apărut.

Profa de matematică a-ntrebat de ea, cred c-ardea de nerăbdare s-o mai trimită o dată la baie să se spele de prea multul rimel și să-i trântească niște absențe cât roata carului când vedea că nu se-ntoarce după cinci minute. Nu știu cum se face că ei anume îi notează niște absențe atât de mari, că n-o să mai aibă curând pic de loc în rubrică, la numele ei. Parcă vrea să sară-n ochi oricui deschide întâmplător nenorocitul ăla de catalog.

În calitatea mea de cea mai bună prietenă a Cristinei m-am ridicat și-am spus că în seara dinainte aflasem că bunica ei era grav bolnavă și aproape sigur se dusese s-o vadă, s-o mai apuce în viață. Nu puteam da chestia ca certă, dacă apărea nebuna exact în timp ce vorbeam eu și mă făceam de rahat?

– Dar bunica ei n-a murit acum câțiva ani? întrebară ochii bovini cu atâta uimire, că abia m-am abținut să izbucnesc în râs.

– Aceea era bunica dinspre partea mamei. Acum e bunica dinspre partea tatălui.

– N-am auzit că are și așa ceva.

– Toți avem, m-am obrăznicit eu și ca să nu-mi dea peste bot, cum are obiceiul, am adăugat repede: Ce știu eu e că-i o femeie retrasă, nici nu locuiește în București, habar n-am unde locuiește.

– Asta înseamnă că domnișoara Cristina are încă o absență, de data asta una mai mică, poate o motivează.

Nu era să mă iau în clonț cu profa.

I-am dat pe sub bancă un sms stufos în care-i povesteam tot. Nu mi-a răspuns și m-a cam enervat, nu sunt plătită să-i rezolv problemele! N-a apărut nici în pauze, nici mai târziu. Sunam degeaba.

În restul zilei m-am luat cu treburi.

Întâi am alergat la profesoara mea de canto. Nu-i chiar profesoară, dar pe vremuri a cântat la radio, a apărut în câteva spectacole cu public și pe urmă a venit revoluția, nu mai avea nimeni chef de cântărețe ca ea și când s-au mai redresat lucrurile, o uitaseră și n-a mai fost chip să pătrundă într-o lume care i se-nchisese definitiv în nas. Câștigă un ban descoperind talente, zice ea, dă lecții fetelor ca mine. E minunată! Nici măcar n-a trebuit s-o caut, m-a auzit într-o zi fredonând în parc și nu s-a lăsat până nu m-a convins că trebuie să mă-nvețe niște trucuri. N-aveam ce pierde, mai ales că nu mă costă mult și tata plătește fără să crâcnească.

Mă nimerise în perioada în care-mi intrase-n cap să apar pe-o scenă, dar nu știam cum s-o fac, învățasem cântece în prostie. Mă plictisisem de Hanna Montana, eram sigură că mi se potrivește un stil mai vulcanic, oscilam între Rihanna și Kelly Rowland, până am descoperit-o pe Selena Gomez și-am fost șocată cât de mult semănăm, mai ales ochii și fața. La o adică, suntem aproape de-o vârstă. Profesoara e de aceeași părere. Am făcut rost de toate albumele ei, fluier oricând Naturally sau Who Says, mă îmbrac cam la fel, cu rochii scurte, coliere bogate, cercei cât roata carului, la fel îmi tund părul negru până la umeri, am strâns toate știrile despre ea și iubitul ei Justin Bieber, chiar și fotografii cu ei sculptați nud la muzeul porno din Dallas. Mă port exact ca o provincială îndrăgostită de-o vedetă, dar nu-mi pasă! Lui Paulică îi spun mereu să nu cumva să ajungă ca Justin, să-și petreacă timpul cu foști hoți și agresori. Nu știe ce să creadă. Mai rămâne să mă descopere careva, cum au făcut cu Selena în 2004 cei de la Disney Channel. Poate am noroc cu Vocea României, concursul organizat de Protv, la Românii au talent n-am apucat să ajung. Dacă-ncap pe mâna Loredanei, om m-am făcut!

N-am rămas decât vreo oră la profesoară, mă furnica să mă văd mai repede cu Paulică-al meu și nu era s-o sun pe Cristina în timp ce făceam dragoste cu el. Ba chiar uitasem de ea cu totul. Începuse de câteva ore o furtună cum nu mai văzusem, fulgera și tuna de mama focului, răpăia pe acoperiș și-n ferestre, abia îl auzeam pe Paulică cum gâfâie, e grozav să ți-o tragi pe ploaie. Ploua atât de năpraznic, că nu-mi venea să mă duc acasă, dar nu se putea să lipsesc, intra la idei maică-mea care-i sigură că-s cea mai cuminte fată din lume. În fond, sunt cea mai cuminte. Am luat un taxi.

Când am ajuns acasă, am sunat-o din nou pe Cristina. Cine știe pe unde umbla și uitase cu totul de mine. M-am enervat iarăși, doar nu sunt o cantitate neglijabilă, cum crede ea! Dacă așa socotește că trebuie să se poarte cu cea mai bună prietenă, să fie sănătoasă, n-aveam de gând s-o mai caut! Nu-mi aminteam să fi fost vreo zi de mai bine de-un an în care să nu ne fi spus noi două măcar câteva vorbe, era o premieră. Norocul ei că-i singura care crede că am talent și-o s-ajung curând ca Selena, altfel nici n-aș mai căuta-o. Dar acum, dacă vrea s-audă de mine sau ce s-a-ntâmplat în timpul zilei, să mă sune, eu îmi pun telefonul în cui! Toată seara am ascultat Selena Gomez și m-am învârtit în cameră în pași de dans, apoi m-am culcat devreme, frântă după partida de amor cu Paulică. Furtuna părea să se fi întețit.

Nu se oprise nici când m-am trezit, târziu de tot.

Sâmbăta e mereu zi de răsfăț, căscăm gura prin magazinele de țoale, ne facem planuri, mergem la vreun bairam. Pe o vreme ca asta nu puteai nici să scoți nasul din casă. Nu l-am scos până seara târziu, când iar am luat un taxi și m-am dus la Fănuța, e mare chef de ziua ei, face în sfârșit cincisprezece ani. Nasol de tot să faci cincisprezece ani, mi-e milă de ea, cel puțin pentru mine așa a fost, în ziua aia am fost convinsă că-ncep să îmbătrânesc și nici n-am apucat să mi-o trag și eu și chiar atunci am și făcut-o cu primul care se înfierbântase, un bou care s-a chinuit și m-a făcut să mă doară. Nici nu vreau să-mi amintesc.

Nasol de tot că n-am putut sta în curte, casa Fănuței are curte mare, dar camerele sunt atât de mici că te lovești la tot pasul de mobile, nicio plăcere să țopăi ca lumea, doar dacă ai vreun iubit care te ține strâns, dar dacă se-ntâmplă să te invite la dans vreun mitocan gata să te pipăie, ai sfeclit-o, n-ai cum să scapi. Noroc cu ploaia, dintre câți invitase s-au dat mulți împiedicați de furtună, de parcă nu-i putea aduce cineva cu vreo mașină, era un pretext, n-o inghit pe Fana că prea e înfumurată și se crede buricul pământului. Dacă-ți pleci urechea la ce spune, afli c-o s-ajungă mâine, poimâine miss nu știu de care și p-ormă ministru sau șefă la deputați, ca Roberta. Fata nu e-n toate mințile, se bate pe burtă cu șefa deputaților? Dar dacă stau să mă gândesc, îi cam seamănă, păr bogat, picioare până-n gât, frumușică. Să ajungă, treaba ei!

N-aveam cu cine să bârfesc toate astea. Cristina nu apăruse. I-am dat un bip, pe urmă chiar am sunat, dar n-a răspuns.

Petrecerile astea-s de multe ori o plictiseală fără seamăn. Le mai salvează Alin, fiul profei de fizică, vine întotdeauna cu chitara la gât, să ne cânte ultimele lui cântece, la cum arată băiatul te-ai aștepta să fie niște lălăieli sinistre, dar e plăcut să-l auzi, mai ales dacă-nchizi ochii și te lași purtat. Uiți că-i un tocilar ocheralist și nu te mai întrebi cum de-l lasă la noi în școală, cu maică-sa profesoară tot acolo, chiar dacă nu la clasa lui. Firește, el mă-ndeamnă să cânt ceva, o fac mai mult să nu mă creadă cu nasul pe sus, e greu ca o chitară să-nlocuiască o orchestră. Dar merge și atmosfera sigur se destinde, mai ales când îi dedic neapărat un cântec sărbătoritei. Le-am cântat melodia care mă obsedează de câteva zile, I Love You Like a Love Story, n-aveau cum să nu leșine de plăcere.

Restul invitaților sunt niște fițoase și niște încuiați, iar băieții, necopți de-a binelea, beau ca porcii, dându-se grozavi, degeaba le spui să nu-nceapă să borască. Mai fac și pe nebunii:

– Vorbește și tu delicat, zi c-o să dăm la rațe…

– Tot aia e!

Se hlizesc, dar nu știi ce-i în mintea lor.

Uneori fac bancuri fumate de când aveam doișpe ani.

Suntem colegi de trei ani, pe unii-i știu de când eram puști-puști.

Am stat în banca mea, cum nu mi se prea întâmplă, nu voiam să ies în față în vreun fel, nu era petrecerea mea și nu eu împlineam o vârstă. Trebuia s-o las pe Fănuța s-adune laurii, chiar dacă e-atât de sclifosită că merită palme. Dar știu că dacă nu obține ce crede că-i al ei, devine imposibilă. Iar în ziua aia trebuia ca toate să i se-nvârtă-n jur. Era de-a dreptul încântată că se-ntâmplă asta. Când e încântată, devine rezonabilă și chiar fată de comitet, e gată să ne cheme la ea de oricâte ori dorim. Curtea ei mare, cu arbori și piscină, e grozavă!

Am avut grijă să nu calc un pas în teritoriul ei și s-a simțit măgulită, d-asta mi-a și zis la plecare c-ar trebui să ne vedem mai des, nu doar la ocazii festive.

S-aștepte ea!

După dans, ne-am așezat și-am vorbit, unul a venit cu ideea că jucăm niște jocuri, am dat din cap că nu, cel puțin pe mine nu mă prind la chestii d-astea, parcă văd că voiau tot prostiile alea cu adevăr sau provocare, dacă ești ușor amețită te trag în piept la pedepse și trebuie să-l pupi pe unul, se nimerește mereu tocmai ăla cu buze unsuroase care nu-ți place nici să te plătească, sau te pun să te dezbraci, n-am să mă las nici moartă. Data trecută, a căzut în plasă Angela, nu s-au lăsat până n-au văzut-o în chiloți, nu voia, au tras de ea că nu-i fată de comitet și i-au dat pace doar când a-nceput să plângă.

– Dacă te dai atât de sensibilă, de ce mai intri-n joc? a-ntrebat-o unul.

N-a avut ce face, le-a îndeplinit porunca și la sfârșit nu știa pe unde-i ajunseseră hainele.

Mă cherchelisem binișor, dar încă nu mă luaseră apele, n-am vrut să intru-n joc și, cum nu le ieșea la număr, au zis că sunt nasoală, că sparg gașca și nu se face, dar le-am întors-o frumușel, n-o să mă vedeți vreodată despuindu-mă.

– Ba am vrea, a zis Nicu, îmi cam trage clopotele, dar n-are nicio șansă, e un mucos, mie îmi trebuie unul care știe ce să facă c-o fată.

– Ce ai tu, mă rog, și n-are alta să poți arăta? a vrut un altul să se dea isteț.

Mi-a stat pe limbă să-i spun, dar mi-am dat seama c-o să-mi răspundă că d-aia au toate fetele și intru mai rău în gura lor și m-am prefăcut îmbufnată. Dacă ești îmbufnată, sigur te lasă-n pace.

Pe urmă cred că mi s-a rupt o vreme firul, habar n-am ce-au discutat. M-am trezit din amorțeală în miros de iarbă. Iar pufăiau etnobotanice, mă tot îndemnau să trag și eu un fum, că nu-i moarte. Nici nu mă gândesc! Sunt prea speriată de ce văd la televizor.

Mi-am amintit că d-astea fumează Cristina. I-am dat un bip. Degeaba. Acum chiar mă îngrijorasem. N-avea rost să sun acasă s-o întreb pe maică-sa dacă știe pe unde umblă, dacă făcuse vreun pocinog, o vâram și mai mult în găleată. O să trec mâine pe-acolo, ca și cum urma să ne întâlnim.

Nu prea știam cum să dau de ea. Îmi vorbise de un tip cu care se vedea din când în când, unul Virgil, un bărbat de douăzeci și ceva de ani, bătrân de-a dreptul, dar habar n-aveam de unde să-l iau. Nu știam ce învârte, pe unde stă, nici măcar numele de familie.

Cum să-l întreb dacă știe ceva de Cristina?

Pe cine să-ntreb de Virgil ăsta?

Îmi spusese doar că vinde etnobotanice, la parterul unui bloc, pe o stradă din apropierea ei, e destul să bați în geam, îți deschide numai el, dacă-i acasă, în câteva secunde dai banul, primești marfa, te-ai dus, dacă te-a văzut careva de departe e ca și cum ai fi întrebat de-o adresă, ceva. Bine gândit. De la o vreme, toată poliția e cu ochii pe-ăștia care vând etnobotanice.

N-am înțeles dacă și locuia acolo.

Sper să fi reținut bine adresa, să nu bâjbâi până s-o prinde omul și-mi trântește geamu-n nas.

Azi m-am trezit iar cu noaptea-n cap. Aș avea de făcut mâncare, mama e iar într-o stare imposibilă, apoi am niște lecții, apoi vocalize. Dar n-am stare. M-am gândit toată dimineața la Cristina, să nu fi pățit ceva, și înainte de lecții îmi trece prin cap să dau o fugă până la blocul ăla unde stă Virgil. Noroc că s-a oprit ploaia, asfaltul s-a și zvântat, nici nu-ți vine să crezi că a plouat două zile ca la potop. Mă duc și mă-ntorc repede, n-o să pierd vremea.

Puteam să mă uit mult și bine la ferestrele blocurilor ălora. Întâi, că pe strada aia erau patru blocuri la rând, toate de câte patru etaje, la fel de cenușii, cu intrări identice cu grilaje vechi, la fel de mâzgălite de grafitti neinteligibile. În al doilea, nu aveau nici măcar număr, dacă nu știai de unde începe strada, habar n-aveai că primul nu e ultimul și invers. Mi-am amintit că-mi spusese Cristina, ceva de niște frunze și mi-a căzut fisa. Ca să nu bată mușterii la toate ferestrele de la parter și să alerteze locatarii, istețul de Virgil își lipise pe geam două frunze mari de nu știu ce. Nu era decât o fereastră cu frunze lipite pe geam, dar abia le descopereai, pentru că mai toate celelalte aveau flori și frunze pe bune, mușcate mai ales. Așa că nici asta nu sărea în ochi.

Mi-am luat inima-n dinți și-am ciocănit ușor în geam. După un timp a deschis un bărbat, frumușel, cu un tricou mulat pe pieptul muschiulos.

– Zi repede de care vrei, mi-a spus.

Nu credeam să fie Virgil, părea mult mai mare ca noi, bătrân de-a binelea și din ce-mi povestise Cristina ar fi trebuit să fie un tânăr de douăzeci și ceva de ani, bătrân, firește, dar nu matusalemic! Dar i-am văzut tatuajele cabalistice pe un umăr și-am fost sigură că-i el, îmi spusese Cristina că nu-nțelege nimic din semnele alea.

– Tu ești Virgil? l-am întrebat, totuși.

S-a blocat, cu mâna întinsă în care avea niște pliculețe.

– Cine ești? a zis. Ce vrei?

– Tu ești Virgil? am întrebat din nou. O caut pe Cristina.

– Nu știu nicio Cristina, mi-a spus repede. Vrei sau nu ceva?

– Păi, ce poți să-mi dai? am îngăimat eu.

– Ascultă, fato, dacă nu știi ce vrei, vezi-ți în pula mea de drum, se uită lumea la noi și nu-i bine!

– O caut pe Cristina. Nu știi unde este?

– Ți-am zis că nu știu nicio Cristina. Dacă nu cumperi nimic, valea!

– Sigur o știi! am insistat eu.

– Hai, valea-n pula mea! N-am timp de prostii!

Când aud pe vreunul înjurând în felul ăsta, mă blochez și nu mai știu ce să răspund. Până să mă desmeticesc, mi-a trântit geamu-n nas. Am mai ciocănit degeaba, n-a deschis.

Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing