Împăcarea/ de Tudor Călin Zarojanu

Majoritatea oamenilor n-au nicio îndoială că există o contradicție de fond, antagonică, între religie și știință. O luptă pe viață și pe moarte – la modul propriu, întrucât divergențele privesc și ceea ce se întâmplă după moarte! Cum s-ar putea împăca în vreun fel creaționismul și evoluționismul?

Ori luăm în serios Facerea, ori pariem pe teoria științifică privind geneza lumii – ceea ce ar fi chiar un pariu, ba încă unul imposibil de tranșat, în condițiile în care sunt mai multe asemenea teorii. Vechiul Testament nu spune nimic despre Big Bang și ameobă. Manualele de științe naturale nu suflă o vorbă despre Dumnezeu și Adam.

Există, cu toate acestea, o problemă sâcâitoare: oricum ai data apariția omului (Vechiul Testament n-o face), tor e vorba de măcar câteva milenii. Or, de-atunci și până acum, doar în ultimele patru-cinci secole știința și religia au fost puse să se ia la bătaie. La 17 februarie 1600, Giordano Bruno este ars pe rug la Roma pentru că în șase ani de detenție, în care fusese supus la nenumărate interogatorii, refuzase să-și abjure convingerile, iar 33 de ani după el, Galileo Galilei este constrâns s-o facă. Patru veacuri mai târziu, Papa Ioan-Paul II și-a exprimat “profunda durere”, regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno, și tot el a pus să i se ridice statuie lui Galilei în cetatea Vaticanului.

Sigur, s-ar putea replica: păi, până atunci oamenii erau cam năuci, dispuși să creadă orice și incapabili să-și dea seama că una nu merge cu alta, abia pe măsură ce omul modern a devenit mai inteligent și mai erudit știința și religia au trebuit să se despartă.

Așa să fie oare? Cam dai cu tunul ca să găsești un important om de știință în aceste ultime cinci secole care să nu fi crezut în Dumnezeu – începând chiar cu Galilei! Și, deși cunosc mult mai puțin domeniul, îndrăznesc să afirm că și prelații de azi au o bună pregătire științifică.

De altfel, contrar impresiei generale create de impactul emoțional al manifestărilor criminale ale Inchiziției, schisma a fost provocată mai degrabă de dorința științei de a se rupe de credință decât invers. În avântul dat de Renaștere, știința modernă, care tocmai se năștea, a dorit să devină autonomă, ca să se dezvolte. Autonomia s-a transformat previzibil în independență și astfel s-au rupt legăturile. Trebuie precizat că mișcarea a fost benefică științei, în acel moment, fără asta nu s-ar fi dezvoltat exploziv. Dar atunci a fost atunci și acum e acum. Acum, știința și religia trebuie să-și refacă legăturile, au nevoie una de alta. Între altele, pentru că au identificat un adversar comun, și de aici nevoia de solidarizare. Adversarul comun este globalizarea, ale cărei tendințe de uniformizare pot duce la dispariția sau măcar la minimalizarea ideologiilor, a religiilor și chiar a științei, care riscă să devină exclusiv un instrument al standardizării.

La urma urmei, religia și știința nu se pot afla în reală contradicție din același motiv pentru care nu se pot opune unul altuia sportul și pictura: pentru că nu au același obiect de activitate. Știința încearcă să răspundă la întrebarea “Cum?”, în vreme ce religia răspunde la întrebarea “De ce?”

Ar fi timpul ca toată lumea, de ambele părți, să lase garda jos și să facă pași concreți spre împăcare.