Improvizații cool/ de Călin Hentea

Crisparea dogmatică de altădată…

Acum douăzeci și ceva de ani, în așa-numitele gale ale Festivalului Național “Cântarea României”, toată lumea stătea băț pe scenă, purta costum negru și cămașă albă, respectiv rochie lungă dreaptă cu mâneci (exceptând costumele tematice de soldat, muncitor, țăran, gărzi patriotice, pionier etc.), citea sau cânta sus și tare un text verificat și aprobat, iar din culise cineva dirija acerb cine și când trebuie să intre sau să iasă. Indiferent dacă spectacolul se transmitea sau nu la televizor, în direct sau înregistrat, pentru ca totul să iasă perfect, interminabile și extenuante repetiții precedau evenimentul. Cea mai mică ezitare, bâlbă, scăpare de orice fel era imediat sesizată, interpretată și uneori – în funcție de gravitate și implicații – corespunzător sancționată. Cumplit. Absurd. Curat “1984”. La propriu și la figurat.

Dacă era vorba despre o premieră teatrală sau cinematografică, abia la sfârșitul spectacolului urcau pe scenă, într-o ordine atent prestabilită, directorul teatrului sau al casei de filme, regizorul, dramaturgul (dacă era român și în viață) sau scenaristul, operatorul de imagine, compozitorul muzicii și interpreții principali. Cu notabila excepție a directorului, care datorită funcției era o persoană oficială, costumațiile respectivilor, la fel ca și micile și scurtele lor adresări, erau mai puțin rigide. Directorul rostea sentențios câteva cuvinte, regizorul mulțumea și el sec și modest, eventual sugera câteva semnificații pregătite dinainte, pe scenă apărea un coș cu flori, aplauze și gata: invitații puteau pleca mulțumiți acasă. Doar câțiva dintre aceștia erau invitați să participe, alături de realizatorii spectacolului, la petrecerea/ cocktailul/ băuta strict privată (de obicei din banii regizorului) care urma într-o altă locație decât cinematograful sau teatrul respectiv. Tot “1984”, tot orwellian, tot ceaușist și de foarte tristă amintire.

Apoi, în decembrie 1989, a venit libertatea. Libertatea de creație și exprimare, libertatea de a spune, de a face (aproape) orice, libertatea de a arăta și a te comporta (aproape) oricum. Repudierea totală a vechilor ritualuri comunistoide, fie și prin ostentația în sens opus, a fost o reacție firească, cu atât mai de înțeles pentru delicata și nonconformista lume a actorilor și regizorilor, fie aceștia români sau de orice altă nație, chiar și dacă acest “a face orice” a însemnat “nimic”, iar “a arăta oricum” a (de)căzut în “prost-gust”. Pe lângă reflexul respingerii totale a tot ce amintea de universul represiv comunist, a explodat la fel de fireasca înclinație de recuperare a valorilor și modelelor occidentale ce le fuseseră răpite și interzise românilor vreme de 45 de ani. Chiar și excesul de copiere, de teleportare în vrac a modei și atitudinilor văzute, auzite, povestite din Occident pot fi înțelese până la un punct, atunci când acestea sunt preluate și asimilate cu bun-simț. După douăzeci de ani de libertate culturală și spirituală, două evenimente culturale simbolice și reprezentative pentru lumea spectacolului românesc (dar nu a showbiz-ului) au depus o tristă mărturie asupra faptului că bunul-simț continuă să fie absent de cele mai multe ori atât din spectacolele/ galele/ premierele cu pretenții de ștaif vestic, dar duhnind a șușă de provincie, cât și din atitudinea starurilor dâmbovițene cu pretenții cultural-elitiste, dar împotmolite în penibilul unor improvizații nereușite.

…și păguboasa degajare de acum

Așteptată cu un viu interes, “marea premieră” (prin ce se deosebește “marea premieră” de simpla “premieră”, nu am aflat niciodată) a filmului “Aurora” (foto) de Cristi Puiu a avut loc pe 10 martie 2011. Covor roșu, lume multă, ținute pestrițe, balcanica întârziere de jumătate de oră. În sfârșit, pe scenă a apărut o doamnă (despre care doar cei inițiați puteau ști că este soția regizorului și producătorul filmului), care a repetat de vreo trei ori cât este ea de emoționată și… atât. Nu avea nimic pregătit a spune.

Un Cristi Puiu, parcă extenuat de gloria acumulată cu ani în urmă prin “Moartea domnului Lăzărescu”, afișând o ținută ostentativ șleampătă, a salvat pe moment situația, invitându-l pe scenă pe amabasadorul Franței la București, Excelența Sa Henri Paul, care și-a citit discursul laudativ de acordare a ordinului de Cavaler al Artelor și Literelor. Poate din acest motiv regizorul a purtat totuși un sacou și o cămașă… Au urmat trei lungi, foarte lungi ore de film (controversat) al cărui comentariu (critic) nu-și găsește locul aici; mulți dintre invitați au părăsit, exasperați, sala. Culmea penibilului a fost atins în finalul serii, când a devenit evident că unul dintre cei mai bine cotați tineri regizori români nu știe sau consideră că nu este la înălțimea principiilor și ideilor sale culturale să-și regizeze, să se gândească la propria premieră: și-a invitat pe scenă la grămadă echipa, iar atunci când a încercat să-i prezinte a constatat că pe unii nu mai știa cum îi cheamă, iar pe alții – prezenți – îi tăiase la montaj. Imensul orgoliu al lui Cristi Puiu, tradus printr-un nonconformism neconvingător și păgubos, a acoperit astfel, printr-o ridicolă improvizație, un talent real, ce merita respectat tocmai de cel căruia îi fusese hărăzit.

La scurt timp după jenanta mare premieră a filmului lui Cristi Puiu, pe 20 martie 2010, canalul Pro Cinema a transmis în direct din Crystal Palace Balroom din București cea de-a V-a ediție a Galei premiilor Gopo pentru filmul românesc, dorită a fi un fel de replică dâmbovițeană a Oscar-urilor americane, a César-urilor franceze sau a britanicelor BAFTA. Deși această gală a înregistrat un număr-record de participări, incluzând multe filme românești excelente, cu actori și regizori pe măsură, cu recunoașteri internaționale ce confirmă deja antologicul Palme d’Or obținut la Cannes în 2007 de Cristi Mungiu (cel în ținută de mare gală și sărutat la scenă deschisă de Jane Fonda) pentru “4, 3, 2”, spectacolul a fost un exemplu elocvent despre cum improvizația, infatuarea semidoctă, abandonul profesionalismului, prostul-gust, teribilismul inconștient și aroganța cool pot îngropa în ridicol și vulgar un eveniment cultural care, cu puțin mai mult efort și inspirație, ar fi avut șansa unui moment memorabil. Chiar dacă Andi Moisescu a avut mai multă coerență retorică în prezentarea galei, cuplurile de actori chemați să anunțe și să înmâneze premiile la fiecare categorie, probabil fără să fi făcut nici un plan, nici o repetiție, neavând, în afară de înșelătoarea inspirație de moment, nici un text pregătit, s-au călcat imperturbabil/ amiabil pe picioare, pe vorbe, pe microfon (care era fie prea scund, fie prea înalt), pe replici, pe secvențe (unii au uitat chiar de prezentarea nominalizărilor).

În căutarea eleganței neștiute

Palidele și jenantele prestații ale mult prea infatuaților noștri actori tineri au fost evidențiate prin contrast de excepțiile notabile ale “bătrânilor” și adevăraților profesioniști: un minirecital de prezentare pregătit cu minuție de inegalabilul Victor Rebengiuc, un aplomb perfect controlat al Andreei Esca și un punct ochit – punct lovit cu un rarissim zâmbet pe buze al lui Cristian Tudor Popescu. Aceleași vedete dâmbovițene – altfel, foarte convinse de talentul lor (“Cred că-l cam meritam!” – au spus Clara Vodă și Mirela Oprișor în loc de fadele mulțumiri la primirea Gopo-ului pentru cea mai bună “și meritată” interpretare feminină) – ce nu au avut decența profesională de a-și pregăti corespunzător “micuța” lor intervenție scenică, au dovedit în plus că civilizația occidentală a vestimentației de gală încă nu a cucerit cu adevărat plaiurile mioritice. La fel ca și la Gala Premiilor Gopo de la Palatul Parlamentului, din 2010, ei, vedetele masculine, pentru a fi cât mai cool, au sfidat în masă cravata, papillonul, lavaliera, costumul, smoching-ul, acoperindu-se cu o ținută voit neglijentă, dar de designer; ele, vedetele feminine, pentru a fi cât mai sexy, s-au dezgolit și au pozat cum au știut ele mai bine, unele cu gust și rost, altele mult și prost. Tot seniorii octogenari (Ion Besoiu) sau septuagenari (Victor Rebengiuc) au salvat onoarea eleganței românești, în condițiile în care teribilul junior Tudor Chirilă a părut extrem de nelalocullui sub costum și papillon.

Ce-ar mai fi de spus? Că lung e drumul pân’ la Oscar. Că elita artistică dâmbovițeană preferă să improvezeze cool și penibil în loc să-și muncească cinstit statutul și imaginea, așa cum fac modelele lor occidentale și americane. Că încă nu am învățat lecția eleganței firești și a bunului-gust, preferând epatarea ieftină și tupeul de circumstanță. Că e păcat de atâtea frumuseți și talente irosite în stridența balcanică și lenea orientală… Într-un alt context, cel al statului japonez la masă în lotus, Andrei Pleșu medita astfel cu privire la “calea românească: Stai strâmb și judeci drept. Stai cum dă Dumnezeu! Stai cum poți. Asta-i situația!”

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) și doctor (Magna cum Laude) în științe militare, a fost ofițer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă și apoi ca ofițer specialist în operații psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo și Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic și istorie militară în România și Statele Unite. Din 2008 este colaborator al “Ziarului de Duminică” și al revistelor “Historia” si “Istorie si civilizatie”.