În cafeneaua tinereții pierdute/ de Patrick Modiano

Dintre cele două intrări ale cafenelei ea o alegea întotdeauna pe cea mai puțin vizibilă, aceea pe care mulți o numeau “ușa din umbră”. Stătea veșnic la aceeași masă din spatele sălii mici. La început nu vorbea cu nimeni, apoi a făcut cunoștință cu obișnuiții cafenelei Conde, cei mai mulți având vârsta noastră, cam între nouăsprezece și douăzeci și cinci de ani. Câteodată, ea se așeza la mesele lor, dar, cel mai adesea, rămânea fidelă locului său din spatele sălii.

Nu venea niciodată la aceleași ore. O găseai acolo dis-de-dimineață, ori apărea abia către miezul nopții și rămânea până la ora închiderii. Le Conde era cafeneaua care închidea cel mai târziu din cartier, împreună cu Le Bouquet și La Pergola, dar era și cea care adăpostea clienții cei mai stranii. Odată cu trecerea timpului stau și mă-ntreb dacă nu cumva doar prezența ei dădea stranietate acestui loc și acestor oameni, ca și cum i-ar fi impregnat pe toți cu parfumul ei.

Inchipuiți-vă că ați fi adus acolo cu ochii legați, că ați fi instalat la o masă, că vi s-ar scoate legătura de la ochi și vi s-ar da un răgaz de câteva minute ca să răspundeți la întrebarea: În ce cartier al Parisului sunteți? Ar fi de-ajuns să vă observați vecinii, să le ascultați conversațiile și ați ghici pe dată: în preajma răspântiei de la Odeon, pe care întotdeauna mi-o închipui mohorâtă sub ploaie.

Într-o bună zi, un fotograf a intrat la Conde. Nimic din înfățișarea sa nu-l deosebea de ceilalți clienți: aceeași vârstă, aceeași ținută vestimentară neglijentă. Purta o haină prea lungă pentru el, pantaloni de doc și bocanci soldățești. Îi fotografiase pe mulți dintre cei care frecventau Le Conde. El însuși devenise unul dintre obișnuiții localului; ceilalți își imaginau că face fotografii de familie. Mult mai târziu pozele au apărut într-un album despre Paris, având ca explicații doar prenumele clienților sau poreclele lor. Și ea era prezentă în multe dintre aceste fotografii. Atrăgea lumina mai mult decât alții, cum se spune în cinematografie. Dintre toți pe ea o remarcai dintr-o dată. În josul paginii, în legendă, era menționată cu prenumele de “Louki”. “De la stânga la dreapta: Zacharias, Louki, Tarzan, Jean-Michel, Fred și Ali Cherif…” “În prim plan, stând la bar: Louki. În spatele ei, Annet, Don Carlos, Mireille, Adamov și doctorul Vala.” Louki stă dreaptă, în timp ce alții au atitudini relaxate. De exemplu, cel numit Fred a adormit cu capul sprijinit pe bancheta de moleschin și, în mod vizibil, nu s-a mai bărbierit de multe zile. Trebuie precizat că prenumele de Louki i-a fost atribuit încă din clipa în care a început să frecventeze Le Conde. Eram acolo într-o seară în care a venit aproape de miezul nopții. În sală nu mai rămăseseră decât Tarzan, Fred, Zacharias și Mireille, așezați în jurul aceleiași mese. Tarzan e cel care-a țipat: “Uite-o pe Louki…” Mai întâi a părut speriată, apoi a surâs. Zacharias s-a ridicat și, pe un ton de falsă gravitate, a spus: “În noaptea asta te botez. Din clipa asta te vei numi Louki.” Și, pe măsură ce orele se scurgeau, și fiecare dintre ei o numea Louki, îmi vine să cred că se simțea ușurată să poarte un nou prenume. Da, ușurată. Într-adevăr, cu cât mă gândeam mai bine, prima impresie mi se adeverea: ea se refugia aici, la Conde, de parcă voia să fugă de ceva, să scape de-un pericol. Gândul ăsta îmi venise tot văzând-o singură, așezându-se mereu în locul acela retras, unde nimeni n-o putea zări. Chiar și atunci când era alături de alții, nu atrăgea deloc atenția. Rămânea tăcută și rezervată și se mulțumea să asculte. Mi-am zis chiar că, pentru mai multă siguranță, alegea grupurile zgomotoase, cei “buni de gură”, căci altfel n-ar fi fost mereu așezată la masa lui Zacharias și Jean-Michel, lui Fred și Tarzan, lui Houpa… Cu ei ea se topea în decor, nu mai era decât o anonimă, dintre cele numite în legendele fotografiilor: “persoană neidentificată” sau, mai simplu, “X”. Da, la început, la Conde, n-am văzut-o niciodată stând de vorbă în tête-à-tête cu cineva. Și nici nu vedea vreun neajuns în faptul că unul dintre cei buni de gură o striga cu subînțeles Louki, fiindcă acesta nu era prenumele său adevărat.

Totuși, studiind-o cu atenție, observai anumite detalii care o diferențiau de alții. Își îngrijea ținuta într-un fel neobișnuit pentru Le Conde. Într-o seară, și-a aprins țigara la masa lui Tarzan, Ali Cherif și Houpa, și-am fost frapat de finețea mâinilor ei și, mai ales, de unghiile-i sclipitoare, acoperite cu un strat de lac incolor. Detaliul ăsta riscă să pară fără-nsemnătate. Să fim, atunci, ceva mai atenți. Pentru asta-i necesar să facem câteva precizări asupra obișnuiților localului. Așadar, ei aveau între nouăsprezece și douăzeci și cinci de ani, în afara celor câțiva clienți ca Babilee, Adamov sau doctorul Vala, care se-ndreptau către cincizeci, dar nimeni nu le mai ținea minte vârsta. Babillee, Adamov și doctorul Vala rămâneau fideli tinereții lor, adică acelei epoci ce-ar putea fi evocată cu melodiosul și desuetul termen de “boemă”. Caut în dicționar “boemă”: “persoană care duce o viață de vagabond, fără reguli și fără a se-ngriji de ziua de mâine”. Iată o definiție care se aplică perfect celor care frecventau Le Conde. Unii ca Tarzan, Jean-Michel și Fred susțineau că au avut de-a face cu poliția încă din adolescență, iar fetișcana Houpa evadase la șaisprezece ani din casa de corecție Bon-Pasteur. Dar eram pe Malul stâng și cei mai mulți dintre ei trăiau în umbra artelor și a literaturii. Eu însumi eram student. Nu îndrăzneam să le-o spun și nu mă atașam cu adevărat de grupul lor.

Am simțit clar că ea era altfel decât ceilalți. De unde provenea înainte de a i se da porecla aceasta? Deseori, obișnuiții localului apăreau cu câte-o carte în mână pe care-o puneau la-ntâmplare pe masă. Coperta era adesea pătată de vin. Les Chants de Maldoror. Les Illuminations. Les barricades mysterieuses. La început, ea venea cu mâinile goale. Mai apoi, a vrut fără-ndoială să facă precum ceilalți și, într-o zi, la Conde, am surprins-o, retrasă în colțul ei, citind. De atunci nu se despărțea niciodată de carte. Când era în compania lui Adamov și a celorlalți, o așeza pe masă, cât mai la vedere, ca și cum această carte ar fi fost propriul ei pașaport sau un permis de rezidență, care-i legitima prezența alături de ei. Dar niciunul nu lua în seamă cartea; nici Adamov, nici Babilee, nici Houpa. Era o carte de buzunar cu coperta ferfenițită, din cele cumpărate la ocazie de pe cheiuri, având un titlu imprimat cu litere mari, roșii: Orizonturi pierdute. Pe atunci, acest lucru nu-mi spunea nimic. Ar fi trebuit să-i cer să-mi spună care era subiectul, dar mi-am zis prostește că Orizonturi pierdute nu era pentru ea decât un accesoriu și că se prefăcea că o citește pentru a se potrivi cu mușteriii de la Conde. Chiar și un trecător ce și-ar fi aruncat o privire furișată înăuntru – ori chiar sprijinindu-și o clipă fruntea de geam – ar fi conchis că mușteriii ăștia nu-s decât niște simpli studenți. Dar și-ar fi schimbat numaidecât părerea observând cantitatea de alcool care se bea la masa lui Tarzan, Mireille, Fred și Houpa. În liniștitele cafenele ale Cartierului Latin nu s-ar fi băut niciodată atât. Desigur, în orele moarte ale după-amiezii, Le Conde putea să te înșele. Dar, pe măsură ce se însera, cafeneaua devenea locul de întâlnire al celor pe care un filosof sentimental îi asocia cu “tinerețea pierdută”. De ce localul ăsta și nu altul? Din cauza patroanei, o oarecare Mme Chandly, care părea că nu se miră de nimic și care manifesta chiar o anume indulgență față de clienți. Mulți ani mai târziu, atunci când străzile cartierului nu mai ofereau decât vitrine ale unor buticuri de lux, și când o marochinărie luase locul cafenelei Conde, am întâlnit-o pe Mme Chandly pe celălalt mal al Senei, pe treptele străzii Blanche. Nu m-a recunoscut imediat. Am mers o vreme alături, vorbind, amintindu-ne de Conde. Imediat după război, soțul ei, un algerian, a cumpărat terenul. Mme Chandly își amintea de prenumele tuturor și se-ntreba ce se-ntâmplase cu noi, fără a-și face nicidecum iluzii. Știuse de la început că lucrurile vor sfârși rău pentru noi. Câini ai nimănui, mi-a spus. Și-n clipa când ne-am despărțit, în fața farmaciei de pe strada Blanche, mi-a mărturisit privindu-mă drept în ochi: “Preferata mea era Louki.”

Atunci când Louki se așeza la masa lui Tarzan, Fred și Houpa bea la fel de mult ca ei. Sau se prefăcea de teamă să nu-i mâhnească? În orice caz, cu bustul drept, cu gesturi domoale, pline de grație, și un surâs imperceptibil, ținea al naibii de bine la băutură. La bar e cel mai ușor să trișezi. Profiți de o clipă de neatenție a bețivanilor tăi de prieteni și-ți verși paharul în chiuvetă. Dar acolo, la una dintre mesele de la Conde, era mult mai greu. Te forțau să le ții hangul bețivănelilor. În această privință se arătau grozav de susceptibili și te considerau nedemn de grupul lor dacă nu-i însoțeai pană la capăt în ceea ce numeau “călătoriile” lor. Cât despre celelalte substanțe toxice, am crezut că pricep, fără a fi sigur că Louki le consuma, împreună cu unii dintre membrii grupului. Totuși, nimic din privirea și din atitudinea ei nu te lăsa să bănuiești că vizita paradisurile artificiale.

M-am întrebat adesea dacă vreuna dintre cunoștințele sale îi vorbise despre Conde înainte de a fi venit aici prima dată. Sau dacă cineva îi dăduse întâlnire la această cafenea și nu venise. În acest caz, zi de zi, seară de seară, ea nu s-ar mai fi dezlipit de acea masă, sperând să-l regăsească în acest loc care era singurul punct de reper dintre ea și acest necunoscut. Niciun alt mijloc de a-l întâlni. Nici adresă. Nici număr de telefon. Doar un prenume. Dar poate că ajunsese aici din întâmplare, ca mine. Se afla prin cartier și voia să se adăpostească de ploaie. Am crezut

întotdeauna că există anume locuri magnetice care te atrag dacă treci prin preajma lor. Și asta într-un mod imperceptibil, fără să-ți stârnească vreo bănuială. E de ajuns o stradă în pantă, un trotuar însorit ori, din contră, unul scufundat în umbră. Sau doar o ploaie. Și iată-te ajuns aici, exact în punctul unde trebuia să ajungi. Cafeneaua Le Conde mi se pare, prin amplasarea ei, că are această putere magnetică și, dacă ai face un calcul al probabilităților, rezultatul s-ar confirma: dintr-un perimetru atât de mare, inevitabil, deriva ta urma să se încheie la una dintre mesele sale. Știu eu ce știu.

Volum în curs de apariție la Editura ART, colecția Desenul din covor. Traducere de Constantin Abăluță.