In cautarea Magdei Isanos - Episodul 2

Opozantii

Silvia, Veronica, Elisabeta si Ana sunt, in ordine cronologica, surorile mamei, adica matusile mele (Silvica, Veronica, Zica si Nuta), a doua generatie de povestitoare. Fiecare si-a adus, in felul ei, partea la alcatuirea istoriei de fata. Silvia povestea fulgurant, ca o “emisie de raze”: spunea ce avea de spus si gata, nu se-ntindea la povesti si nici nu povestea prea des. Nu insistam, pentru ca pe atunci mi se parea ca aveam tot timpul. A murit prima din cele patru, fara sa-mi fi povestit tot ce stia. Cred ca vocea ei semana cu a mamei: placuta, de contralto, insotita parca de murmurul tors in gat al unei strune in plus. Am ascultat si glasurile celorlalte surori, si cred ca vocea “ca de miere groasa” era a familiei, cu mici nuante deosebitoare. Fiecare avea cate ceva din mama, si uneori mi se-ntampla sa raman cu ochii la cate-un amanunt care mi se parea cunoscut: sprancenele, unghiile, buzele, parul. Era ca si cum s-ar fi imprastiat in surori. Numai ochii nu i-a putut lasa nici uneia, si matusile imi povesteau, cu ceata in ai lor, cat erau ai ei de luminosi si de vii.
Veronica, domoala si blanda, era opusul mamei ca temperament. Si ea mi-a povestit, cu glas usor taraganat, mai ales episoade din copilarie, timp aurit, pe care nu inceta sa-l regrete. Zica imi spunea de asemenea despre copilaria lor comuna; cu greu am facut-o sa-mi povesteasca si lucrurile triste. La sfarsitul celor opt pagini de amintiri, sub forma unei scrisori din 10 martie 1989, a adaugat a doua zi: “Recitesc ce-am scris si este dezlanat si fara nimic cu adevarat interesant, nu stiu de ce sunt asa de franata, altadata eram mai cursiva in expunere. Cred ca intervine aici parerea mea ca viata artistilor trebuie lasata in umbra si sa fie luminata numai opera – adica ceea ce contine ce au avut ei mai bun. Intrucat e si parerea lui Eminescu si Caragiale imi permit sa o mentin. Dr. Botez E., adica matusa ta, Zica”.
Nu stiu cum am reusit sa rezist unor argumente atat de ilustre si, in plus, aduse chiar de aceea la care ma asteptam mai putin. Probabil ca dorinta mea de a scrie a fost mai puternica decat glasul intelepciunii. Apoi, eu nu despre poeta voiam sa scriu, sau nu despre aceasta in primul rand, ci despre femeia care a fost mama mea. In fine, doar aparitia unor articole in care Magda era prezentata intr-o lumina falsa a determinat-o pe matusa mea Zica sa rupa tacerea. Fara sa mi se spuna direct, am simtit si la celelalte un soi de reticenta, diverse omisiuni sau taceri, prin care incercau sa-si apere partea lor din amintirea Magdei. Veronica mi-a dat, intr-un tarziu, trei fotografii, de fapt doua, pe una a uitat-o in poseta. Apoi, mi-a scris si ea pagini lungi de evocare si scrisori impanate cu amintiri. “…Nu pot dormi de grija celor ce scriu si de care, repet, eu nu sunt multumita – Tu mi-ai inspirat incredere si acum ma conduci in continuare pe <<cai gresite>> – gresite in sensul ca nu e bine scris ce scriu – un singur lucru ai dreptate, ca sunt lucruri ce vor fi pe deplin uitate, daca nu le incheg in niste amintiri…” (Veronica Isanos-Luscalu, scrisoare din 12 aprilie 1984).
Toti au fost ca niste vitralii: unii mai opaci, altii mai transparenti, fiecare mi-a filtrat-o in felul lui. Dintre unchi, in mod special ii sunt recunoscatoare lui Marcel Botez, locotenent aviator, cazut prizonier la nemti, dupa 23 august 1944. A fost in lagarul de la Mauthausen, de unde a revenit, in 1945, atat de schimbat, incat nimeni nu l-a recunoscut. N-avea decat vreo 20 de ani cand avionul lui a fost doborat, undeva langa Arad. Aducea in atmosfera pasiva, usor dulceaga, a casei din Popa Nan un altfel de aer, asemanator cu albastrul tare si treaz din ochii lui. El mi-a vorbit despre maiestria mamei la sah si despre schimbarea ei dupa casatoria cu tata: lepadase tot ce era de suprafata, iesind la iveala asa cum era de fapt, esentiala, ca liniile de forta puse in evidenta de magnet. Cel mai mult, din poezia ei, ii placeau versurile: “Norodul cu steaguri si sfesnice/ te va-ngropa in legendele vesnice”.
Alcatuirea acestei carti a fost in sine o aventura: a starnit un val de reactii diverse, uneori contradictorii. Aparent, toata lumea ma incuraja, unii chiar se mirau ca n-am facut-o mai devreme. Din partea altora, opozitia s-a ivit din motive care-mi raman si astazi obscure. Cand s-a aflat in familie ca scriu “Viata” Magdei, asta se intampla inainte de 1980, m-am trezit intr-o zi ca-mi suna la usa doi vizitatori: doctorul Gheorghe t. cu sotia. Dupa cateva minute, umplute ca de obicei cu fraze banale, si-au spus scopul vizitei: voiau sa ma roage sa nu pomenesc numele lui in carte. Cum sa nu-l fi pomenit? El facuse, ca sa zic asa, parte din familie, dupa obiceiul neamului Isanos de a-si atrage prieteni-sateliti, un fel de coroana saturniana, imprastiata, din pacate, in ziua de azi. Nu mai intelegeam nimic. M-as fi asteptat mai degraba sa ma roage sa-l pomenesc, nu sa-l trec sub tacere. Vazandu-ma descumpanita, au acceptat in cele din urma un compromis: sa-l mentionez doar prin initiala si numai daca era neaparata nevoie. Nu mi s-a dat nici o explicatie in legatura cu motivele acestei ciudate rugaminti. N-am putut sa le-o indeplinesc si-mi pare rau.
In vara lui 1981, m-am decis sa fac tot posibilul sa-l vad pe primul sot al Magdei, sa aflu cum se oglindea ea in apele amintirii lui. Domnul Leon Panteleev se numea acum Grama, dupa a doua sotie, al carei nume il imprumutase. Profesor pensionar, vaduv, traia la Pucioasa; aflandu-i adresa, i-am scris, iar el mi-a trimis trei scrisori ale Magdei, promitandu-mi si altele, pe care urma sa le caute.
Aveam despre Pucioasa amintiri de pe vremea cand eram de vreo 7-8 ani: acolo locuia Elena Alistar, acolo ma duceam cu bunicii vara, in vacanta. Urcam pe Patrana, un deal cu paduri, iar bunicul ierboriza, pronuntand cu vadita placere numele latinesc al fiecarei flori. Cand am ajuns, am constatat ca Pucioasa, cu aerul si padurile ei, nu mai exista; chiar la intrarea in oras, ne-a intampinat, simbolic, un hoit de cal. Localnicii pe care-i intrebam de “strada Randunelelor” si de “domnul profesor Grama” ridicau din umeri, iar militianul, iesit la drum in rascrucea din centru, ne-a trantit o amenda. In fine, am reusit sa descoperim blocul. Inainte de a urca, am intrat la florarie si am ales singurii trandafiri mai putin ofiliti: pareau ca ma asteptasera ca sa-si dea sufletul. Am sunat la usa si am auzit in interior zgomotul abia perceptibil al cuiva care se apropiase sa se uite prin vizor. Am fost examinati in tacere; am spus cine eram: usa a ramas inchisa. In schimb, s-a deschis cea de alaturi si un vecin ne-a chestionat: cine suntem, pe cine cautam, ce vrem… In concluzie, a spus: “Domnul profesor nu-i acasa!” si ne-a atras atentia ca trebuia sa ne anuntam telefonic. Ne-am mai invartit prin oras si imprejurimi, am revenit peste vreo doua ceasuri: acelasi rezultat, de data asta insa nici usa de-alaturi nu s-a mai deschis. Un alt vecin, intalnit la iesire, ne-a soptit ca domnul profesor obisnuia sa stea la soare pe sezlong, in spatele blocului. Ne-am dus: nu era decat sezlongul gol. Se facuse tarziu. I-am lasat primului vecin florile si un bilet in care explicam de ce venisem si-l rugam pe domnul profesor sa-mi scrie. Dupa catva timp, am primit urmatorul bilet: “Va multumesc foarte mult pentru vizita si flori. Imi pare rau, ca nu m-ati gasit acasa. Sper totusi ca ne vom vedea si atunci vom sta de vorba. Cu toata stima, Leon Grama”.
N-a mai fost posibil sa repet vizita. Am corespondat cu retractilul personaj circa un an, la intervale lungi. Dupa repetate insistente, mi-a mai trimis trei scrisori ale Magdei si un bilet, toate numerotate; anumite pasaje erau subliniate cu creionul. Un lucru mi s-a parut uimitor: la rugamintea de a face un portret al Magdei, asa cum o cunoscuse, mi-a raspuns ca nu se simtea in stare si a invocat timpul care trecuse: peste 40 de ani. Era posibil s-o fi uitat? N-am avut incotro, a trebuit sa ma multumesc cu ce aveam.
Domnul profesor a fost singurul dintre “memorialistii” mei care a incercat sa-mi sugereze ca ea era departe de a fi perfecta. M-a lasat s-o deduc din taceri si din pasajele pe care le subliniase in scrisorile ei. Dar, paradoxal, ceea ce pentru el aparea ca negativ m-a ajutat mai mult decat panegiricele altora: adauga imaginii tocmai nuantele care-i lipseau pentru a o face mai vie; erau usoarele intunecimi, umbra care trebuie sa cada pe un chip ca el sa fie vizibil. Nu si-a inchipuit, desigur, de ce anume ma lipsea cand a refuzat sa-mi dea si restul scrisorilor, rezistand pana si amenintarii ca ar fi putut fi invinuit de minciuna: “A spune un neadevar inseamna a minti”, mi-a raspuns. “A tacea nu inseamna a minti”.
Cand povestitorii mei au inceput sa moara, am simtit ca o pierdeam din nou: cu fiecare dintre ei, murea si ea, mereu, cate putin. Si as mai fi avut atatea de aflat! De fapt, a murit cu ei, dar dupa ce a revenit in fiecare cuvant al lor despre dansa, in tot ce am descoperit si mai descopar inca. Si daca as lasa cartea neterminata? Mai am drumuri de facut, mai am mult de citit… Taina se restrange intarindu-se, cum toata umbra padurii se concentreaza in dunga ferma, aproape consistenta, pe care o lasa pe pamant ultimul trunchi. Si umbra devine trup. Intr-un fel, se poate spune ca viata mi s-a confundat cu cautarea, deci povestea asta este si aceea a unei descoperiri. Dincolo de ea, nu cred ca va mai fi posibil, pentru mine, altceva, deoarece cartea isi cuprinde si propria neliniste, ca si imperfectiunea care-i este inerenta. Caci trebuie sa spun ca hazardul a modelat-o mai mult decat as fi vrut: nu toate scrisorile si documentele s-au pastrat, am descoperit unele la care nu ma asteptam, pe altele le-am cautat zadarnic, de parca un curent opus m-ar fi oprit sa le dau de urma… Asa ca, in ultima instanta, totul e un produs al norocului, adica rod al Providentei pe care o numim Dumnezeu. Ceea ce a fost trecut, de nevoie, sub tacere da povestii un anumit contur, pe care n-ar fi putut sa-l imagineze nimeni. Felul cum a modelat timpul povestea face parte acum din insasi fiinta ei. Caci unde sunt zecile, poate sutele de scrisori adresate prietenelor si mai ales misteriosului “prieten de la mare”? Unde sunt ciornele lucrarilor ei de la Filosofie, schitele pledoariilor, caietele cu versuri, dintre care unul stiu ca zace in Marea Neagra? Cele, putine, care au ajuns, cu obstacole si ezitari, in mainile mele, nu sunt decat firimituri. (Va urma)

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar