În căutarea sensurilor poeziei/ de Rodica Grigore

Pornind de la convingerea că „întregul univers este asemenea unui mesaj ce trebuie descifrat”, după cum spunea Iuri Lotman, José María Piñeiro încearcă, în recent apărutul său volum de poeme, intitulat Profano Demiurgo, să redescopere sensurile profunde ale poeticului – și ale poeziei înseși. Fără să încerce vreo clipă să epateze și nedorindu-și să devină exagerat de criptic, autorul demonstrează că e pe deplin conștient, după modelul lui Mallarmé (a cărui influență este, de altfel, identificabilă în toată creația sa), că pentru un poet adevărat contează (și) cuvintele, nu doar ideile. Iar în paginile acestea, puse de la bun început sub semnul unui „profan demiurg”, poetul construiește fiecare text în parte astfel încât cuvântul să fie și veritabil păstrător al memoriei propriei sale origini dar, în egală măsură, să se transforme, dacă lectura este făcută adecvat, și într-un întreg continent de semnificații posibile – care se pot extinde mereu. De aici, desigur, și titlul cărții: demiurgul devine chiar el o adevărată reflectare a tuturor potențialităților limbajului, a posibilităților pe care lumea înconjurătoare le oferă poetului pentru a fi, astfel, mai bine definite, traduse sau percepute. Poezia însăși se dovedește a oferi, tratată în acest fel, nu doar o altă (și altfel!) de imagine a lumii, ci și o veritabilă transcriere a sensurilor, o alternativă pentru ceea ce nu poate fi rostit decât în forma versului.      

Poet, pictor și fotograf spaniol, născut în 1963 la Orihuela (Alicante), José María Piñeiro Gutiérrez este specialist în filosofie și istoria artelor. A publicat volumul de versuri El légamo de las estrellas, o plachetă de aforisme (Hilas de papiro) și una de poezii (Margen Harmónico). Numeroase creații ale sale au fost incluse în antologii lirice tipărite la Alicante și la Murcia. În ultimele decenii, a colaborat frecvent la revista Salamandra din Madrid și la alte prestigioase publicații culturale spaniole, precum Ágora, Luna de Papel, Letras de Deusto, fiind și membru fondator al revistei de creație și critică literară Empireuma din Alicante. S-a afirmat, de asemenea, prin expozițiile de pictură și fotografie pe care le-a organizat, atât singur, cât și în colaborare cu alți artiști iberici contemporani.

Volumul de față este împărțit în trei secvențe, prima fiind dedicată mai cu seamă cuvântului, iar celelalte două punând accentul pe relația dintre trup și suflet și necesitatea de a stabili întotdeauna un echilibru între acestea. Prin urmare, poemele, organizate astfel, vor avea un sens ascendent, ca și cum totul s-ar îndrepta, în lirica lui José María Piñeiro, spre însăși originea luminii solare. Fără îndoială, poetul știe foarte bine că lumina este noțiunea privilegiată pe care Hölderlin o utiliza ca pe instrumentul fundamental al cunoașterii, ea fiind de natură a deschide toate orizonturile, altfel imposibil de atins, dar și de a exprima sentimentul marelui mister universal. Dar, cu toate posibilele influențe pe care și le-a asumat pe deplin, lirica lui José María Piñeiro reușește să-și păstreze individualitatea, iar poetul descoperă de fiecare dată acele mijloace pentru a-și afirma glasul propriu. Domeniul estetic nu mai e, deci, pentru el, un simplu refugiu livresc, ci capătă necesara formă pentru a recontextualiza realitatea unui lirism de substanță, ce deschide calea cititorului către o realitate mereu multiplă, populată cu metafore și simboluri care se cer descifrate cu grijă, la fiecare nouă lectură. Autorul se raportează, implicit, nu doar la deja amintita estetică mallarméană, ci și la poezia marelui romantism, precum și la permanenta nevoie de inovare formală și de conținut a suprarealismului, însă îl citește adesea, iar lucrul acesta e benefic pentru creația sa, și pe Lezama Lima, cu poetica sa neobarocă, atât de importantă pentru spațiul cultural hispan contemporan. Dincolo de toate acestea, însă, Profano Demiurgo vorbește extrem de convingător, deși niciodată discursiv ori retoric, despre locul și rolul poeziei în lumea zilelor noastre, José María Piñeiro sugerând la tot pasul că celebrarea existenței în toate datele sale este unica opțiune / acțiune ce poate scăpa ființa umană de (sub) teroarea timpului și de risipirea în neantul grabei cotidiene, așa cum se vede din poemul sugestiv intitulat Nu există văluri austere pentru frumusețe: „Nu există văluri austere pentru frumusețe,/ nici presupuse armonii care să lipsească/ din mesajul supranatural al ploii atunci când începe să cadă./ Teoria, cea care crede că ne cunoaște, știe doar cifre, date tehnice,/ Adevărate centre comerciale de desfacere a conceptelor./ Clipa de acum e frumusețea posibilă, ocazia de a înfrunta timpul risipindu-l,/ Și ceea ce clipa ne descoperă, mireasmă a eternității.”    

Confirmând credința autorului în polisemia enunțului poetic, versurile lui José María Piñeiro se supun, nu o dată, rigorilor poemului cu formă fixă, dar, deopotrivă, demonstrează capacitatea autorului de a experimenta neobosit la nivelul limbajului. Se structurează, astfel, „textele multiplicabile”, după cum le numește poetul, menite a sublinia fie nevoia de evaziune a ființei umane, fie aceea de retragere în turnul de fildeș – al poeziei – ca unică soluție de rezolvare a dilemelor existențiale și a tuturor crizelor identificabile la nivelul fiecărei existențe, ori la acela al universului, privit global. Coeziunea ansamblului este determinată, prin urmare, mai mult de limbaj decât de nivelul strict tematic, poetul situându-se, în acest fel, în buna descendență a lui Octavio Paz, cel care susținea că, în fond, „toate poemele spun același lucru, dar fiecare poem este unic.”   

José María Piñeiro, Profano Demiurgo, Universidad de Alicante, 2013