În ce țară trăim/ Tudor Călin Zarojanu

Într-un spațiu public polarizat, dihotomizat și încins la roșu de o dispută privind aplicarea unei decizii judecătorești (și NU, cum s-a susținut, închiderea ori cenzurarea unui post TV, deci NU o problemă de libertate a presei), era previzibil să treacă nebăgate în seamă sau abia observate știri fundamentale, precum un atentat cumplit la Ankara, anunțata inaugurare a celui mai mare radiotelescop din lume sau moartea lui Umberto Eco.

Umberto Eco!? Cine mai era și ăsta? La ce talk-show a participiat și cu cine ținea? Era de-al nostru sau de-al ălora?

Mai mult decât atât, însă. Din cauza gâlcevei juridic-jurnalistice (căci am ajuns să ne pricepem toți nu doar la cum se face presa, ci și la cum se înfăptuiește justiția), sunt neglijate și altfel de știri, nu de talia posibilității de a primi semnale de la zece miliarde de ani lumină (!), dar poate la fel de profunde în semnificațiile lor. Astfel, suprasaturat de informații despre accidente rutiere, cum a bătut-o Fane pe Tanța și elevi îngenuncheați de școală – la propriu și la figurat – publicul (despre presă numai de bine) a ratat să discute o știre năucitoare venită de la Constanța, unde un bărbat a fost tăiat în două de tren. Dar nu la o secundă după ce se-mpiedicase și căzuse acolo, ci douăzeci de minute mai târziu! I se făcuse rău și a căzut tocmai acolo? Era beat? Poate că vom afla. Dar nu e relevant. Relevant este că a fost observat, înainte de tragedie, de către o martoră. O femeie. O româncă, o concetățeancă, o gospodină. Care a declarat ulterior că n-a făcut nimic pentru că… avea mâncarea pe foc.

Înțelegeți, da? Cratița era sudată de aragaz și nu putea fi dată de-o parte. Iar butonul era înțepenit și nu putea fi închis. Mă-ntreb ce va fi făcut când mâncarea a fost gata! Poate că a stins focul cu o găleată de apă. Dar gazul!? Poate nu era aragaz, ci vatră, sau foc de tabără. Așa trebuie să fi fost.

În același timp, femeia nu avea prin preajmă vreun telefon, să sune la 112. Că doar n-avea nimeni pretenția să fugă afară, lăsând mâncarea pe foc, și să ajungă în calea trenurilor unde, ea, o biată femeie, să târască trupul încă viu al bărbatului. Din fericire, nu era nevoie, era suficient să sune. Din nefericire, n-avea telefon.

Și nici vecini. Locuia, fără îndoială, complet izolată. Nimeni în casă, nimeni în jur, pe care să-l strigi: „Vasile, Ioane, Măriuco, sună tu la urgențe, că e un amărât căzut pe linia trenului!”

Nenorocită situație. Omul ăla n-a avut nicio șansă.

Decât dacă ar fi trăit în altă țară.

În realitate, știți ce a gândit compatrioata noastră, da? „Ce-o fi cu ăla acolo? Probabil e beat. Plină lumea de bețivi!”

Și atât. Punct.

După care s-a întors la oalele de pe foc.

Mai contează că mecanicul trenului n-a știut că a călcat pe cineva?

Sigur, s-ar putea spune: Un caz particular.

Oare?