În Ciociaria/ de Mircea Petean

Voi relua jurnalul ținut cu intermitențe de-a lungul anilor. Vor fi notații scurte, seci, exacte, stenograme ale trăirilor mele diurne și nocturne, căci, de se va întâmpla, nu mă voi sfii să transcriu vise, coșmaruri, nu voi ezita să inserez texte, de se vor ivi, și sunt sigur că se vor ivi, căci bună parte din poezia mea se hrănește din călătoriile mele. Va fi modul meu de a-l însoți pe călătorul de profesie care mi-s. Ieri, de pildă, a fost una dintre cele mai dense zile din ultima vreme. “Zile – prelungi fluierături în noapte”, scriam pe vremuri ca să constat abia acum adevărata încărcătură a acestor cuvinte. Așadar, am primit și am dat zeci de telefoane, apoi m-am întâlnit cu Anamaria Petre, o tânără prozatoare, autoarea unui roman consacrat lumii marginalilor, a băieților de cartier, defavorizaților, loviților de soartă, priviți cu destulă înțelegere, dacă nu chiar cu o undă de simpatie. E uimitoare profunda cunoaștere a lumii acestora; misterul se dezleagă aflând că autoarea a copilărit într-un cartier de la marginea orașului Satu Mare; or fi contribuit și studiile de drept la asta, familiarizarea precoce cu atmosfera din sălile tribunalelor, lecturile, poate… Între timp, veniseră și se instalaseră în bibliotecă Igor Ursenco cu soția sa. El e basarabeanul autoexilat în Baia Mare, cel care a alcătuit Antologia poeților basarabeni și maramureșeni, care va apărea la noi în toamna aceasta, cu sprijin financiar din partea C.J. Maramureș. Un sprijin financiar mai mult simbolic, ce-i drept, dar care îl va îndreptăți, anticipez aici, să pună mare presiune pe mine. Tânărul nu mai e deloc așa, are 40 de ani și trăiește drama celui situat “între”: situat între România și Basarabia, el e total ignorat de critica românească, dar nici la Chișinău nu are o cotă mai bună. Nici nu-i de mirare ținând seama de stilul scrierilor sale, pretențioase, prețioase, baroce. A avut orgoliul de a prefața fiecare grupaj de versuri cu un text critic scris în această “manieră”: “Toate bune, mi-a zis Leahu la telefon după primirea exemplarului «de autor» cuvenit, mai puțin intervențiile de un umor involuntar total ale antologatorului.” De, aligatorul antologator! Evident că se socoate pe sine mult deasupra unora ca mult răsfățatul Komartin, care a știut să intre în grația unor “autorități” critice precum Stelecanci Ăl Bătrân. Mintenaș i-au și fost găsite vecinătățile: Mury și Es Pop cu neoexpresionismul lor. De ce ar fi acesta mai important decât alte experiențe lirice manifeste în ziua de azi, nu se știe…

***

Între 27 septembrie și 2 octombrie 2010 voi participa, așadar, la Incontri Internazionali di Alvito e Val di Comino, în Ciociaria, ținutul dintre Roma și Napoli făcut celebru de Vittorio de Sica cu filmul său inspirat de nu mai puțin celebrul roman al lui Alberto Moravia – La Ciociara. Am plecat la aeroport cu taxiul. Vasile (Igna) era deja acolo. Mircea (Opriță) și Doina sa nu erau nicăieri. Ne-am îmbrățișat bucuroși să ne revedem după luni de zile în care fiecare și-a văzut de-ale lui. El a trebuit să facă mari eforturi să-și revină în fire după un accident auto foarte grav, în urma căruia mașina (un Opel Corsa ca și nou) i s-a făcut praf, cu norocul că în momentul în care a pierdut controlul “bolidului” – era în coborâre pe Mestecăniș – intrând pe contrasens și izbindu-se de un stâlp aflat la marginea drumului, nu venea nimeni din partea opusă. “Mi-am văzut moartea cu ochii!” a zis vădit marcat încă de teribila pățanie. Mai puțin norocoasă a fost Aurelia, soția sa, care s-a lovit la cap și în alte locuri, deoarece nu își pusese centura. În sfârșit sosesc, în ultima clipă, gâfâind și făcându-și reproșuri reciproc, soții Opriță. În avion încerc să citesc câteva pagini din Așa grăit-a Zarathustra, fără prea mare succes în primul rând din pricina traducerii execrabile (e o ediție populară apărută la o editură marginală în condiții mizerabile). Rad o bere și golesc conținutul unei pungi de Bake Rolls cu usturoi. Vasile răsfoiește revista companiei Wizz Air. Un individ surescitat, sosit în ultimul moment, este scos afară din avion cu ajutorul Poliției, fapt pentru care am decolat cu o întârziere de circa un sfert de ceas. Aterizăm destul de brutal pe Fiumicino. Luăm trenul expres până la Gara Termini, unde ne îmbarcăm pe trenul care ne va duce la Cassino. De la Cassino până la Gallinaro, seara, printre dealuri, cu microbuzul. Ni se alătură și Martha Izsak, o poetă din Târgu Mureș care făcuse două zile și două nopți cu Atlassibul. Cam ciudată, de felul ei. Mi-aduc aminte cum a insistat să-mi citească un grupaj de versuri pentru emisiunea mea de la Radio Renașterea, mai an. A pus atâta presiune, încât până la urmă am înregistrat-o și chiar am dat pe post câteva poeme cvasi-religioase la rubrica Metamorfozele poeziei. Ajungem la Motel Tramp’s după șase seara. Cină copioasă cu antipasti – vinete cârcălite, brânză, pâine prăjită cu roșii – supă, friptură și salată de fructe, totul stropit din belșug cu vin roșu. La urmă, ca să închidem cercul, căci începusem cu un ștampăl de țuică adusă de acasă, am ras un păhărel de grappa.

***

Prea consistentă cina, căci mă trezesc în miez de noapte muncit de acciduțu. Înșel totuși somnul până către 7,30. Mă cicilesc, apoi cobor la micul dejun. Vasile și Marta sunt pe poziții. Îmbuc ceva în stil italienesc – cafea (chiar două, un café piccolo și un medio lungo, dacă am înțeles bine). “Să ne fie de bine!”, am zis. Carlos, unul dintre cei doi poeți spanioli, celălalt e Jose Antonio, elev silitor, încearcă să repete; aseară a învățat cuvântul noroc. Voi încerca în continuare să fac din română o limbă de circulație internațională!

***

pămătufurile trestiilor

străjuiesc intrarea în curtea motelului –

alb înfoiat

***

măslini încărcați de fructe verzi –

c’e la terra degli olivi,

zice Gerardo

***

munții par accesibili –

ascult chemarea lor

dar stau blând locului

E a nu știu câta oară, de când am sosit aici, că mulțumesc zeului Dumne pentru această nouă călătorie. Și ușoara durere de cap nu mă lasă…

Localități: San Donato, Alvito, Sora, Atina (colonizată de greci acum mai bine de 2000 de ani). Aici a cunoscut apogeul civilizația pietrei, în Italia. Cică, după ce un ungur zălud a distrus nasul Sfintei Maria, din celebrul grup statuar al lui Michelangelo, Pieta, un meșter pietrar din San Donato a confecționat un altul și l-a pus la loc. Suntem în Lazio, ni se spune. Când plouă, munții – Apenini Laziosi – se înfurie și fac din străzi torente. În mijlocul unei piațete, pe un piedestal de piatră, între case de piatră, o mâță galbenă în soarele amiezii; l-am rugat pe Jose Antonio s-o fotografieze și el s-a executat degrabă.