În Ciociaria (IV)/ de Mircea Petean

Catedrala Casamari din Alvito, de o mare austeritate, presque sévère. Și totuși, în dreptul altarului se află un grup statuar – Madona cu pruncul; silueta Fecioarei e colorată, suplă, respiră bucuria umbroasă a maternității împlinite, în perfectă contradicție cu restul ansamblului. Alături se ridică clădirea urâtă, masivă, severă a unui liceu; un frison de groază îmi lunecă pe șira spinării gândindu-mă la Daria și la anii ei de școală care vor veni…

Aici, într-una din numeroasele săli dispuse în jurul catedralei, se vor ține lucrările unui colocviu pe tema traducerilor. Moderatoare e Maddalena, fiica lui Gerardo, care vine de la Roma și se lasă așteptată, evident, vreme de aproape un ceas. Se vorbește în italiană, în general, dar și în franceză, spaniolă și chiar engleză. Carlos face o dare de seamă cu privire la receptarea literaturii italiene în Spania și contribuția personală la traducerea, editarea și promovarea ei. Eu am glosat în marginea traducerii literale și a celei literare, dar sugerând și calea de mijloc, care ar putea salva textul de platitudine, acesta, re-creat fiind într-un alt idiom, primind o nouă înfățișare, poate chiar mai strălucitoare decât cea originală, cu riscul – asumat – de a-l trăda, desigur. Opriță stabilește o dihotomie între autorul egoist și traducătorul generos. Hans prezintă programele de susținere a traducerilor și editării de texte italienești în germană. Es Pop opinează că actul poetic este act de traducere…, provocând stupoare în asistență. Bazil se laudă, pe bună dreptate, cu ce a reușit el să traducă și să editeze la Dacia în iepocă: colecțiile sale de poezie universală, clasică și contemporană vor rămâne cu siguranță puncte de reper în istoria editării de carte din România! Primul conflict: mi-am permis s-o corectez pe Marta, care a pronunțat arșaik în loc de arkaik, cuvântul archaïque, drept care m-am trezit cu remarca: “Mai lasă-mă și tu cu franceza ta de baltă!” Apoi Doina a fost făcută toantă și uite așa a urmat un puhoi de invective la adresa noastră, a tuturor scritorilor români (mai puțin Bazil, care e singurul Domn, în opinia ei), a românilor, în general. Doamne ferește!

La cină ne-am așezat astfel încât se părea că s-a iscat o falie între grupul nostru și restul lumii. După întâmplarea cu fericita vorbitoare de franghiară, senzația aceasta s-a accentuat, cu atât mai mult cu cât ea nu a contenit să ne blesteme și să ne vorbească de rău pe toți (mai puțin pe Bazil, singurul Domn, de fapt singurul care s-a comportat tot timpul ca un desavârșit diplomat). Urâtă poveste!

Tot azi ni s-au alăturat elvețienii: Jacques Meylan și soția, Raquel Soares, portugheză, după câte se pare. El e un bătrânel distins, ușor supraponderal, cu părul alb ca fuiorul, iar ea e masivă, oarecum masculinizată. Nu au venit singuri, căci plimbă un cățeluș cu dânșii…

*

* *

La Picinisco – generoasă deschidere înspre Apenini: o casă în pădure, cocoțată la o înălțime apreciabilă, pare parașutată acolo; un Centro Culturale curățel unde ne vom aduna cu toții ca să asităm la Festivitatea de premiere a laureatei din acest an – a 8-a ediție – a Premiului European pentru Roman “Giuseppe Ferri – D.H.Lawrence”, Doamna Edith Brucke, evreică născută în Ungaria, supraviețuitoare din infernul de la Auschwitz. Apropo de premii, să mai spun că, anul acesta, premiul pentru Poezie a fost acordat lui Pier Luigi Bacchini pentru volumul Canti territoriali, apărut la Mondadori. “Pe cât de barocă e pozia lui Pier Luigi Precerutti, laureatul de anul trecut al Festivalului, pe atât de simplă, de laconică, de «săracă», în sensul bun, e poezia lui Bacchini”, comentează Gerardo, care adaugă malițios că e bucuros că a scăpat de “teroarea” ermetismului și astfel încape și el, cu neoclasicismul său, în corul poeților contemporani. Hans Raimund a fost și el premiat pentru opera sa de traducător al poeziei italiene în limba germană. S-au acordat și premii pentru teatru – interpret și lector de poezie (Vincent Spano), eseu (Emerico Giachery și Noemi Paolini), jurnalism (Pasquale Mazzenga) și jurnalism de televiziune (Loris Fratarcangeli, director la Extra TV).

Aflu de la Franziska că M. Izsak ar fi afirmat că a fost jignită aseară, ea nefăcând altceva decât să riposteze. Le-am explicat, ei și lui Hans, că adevărul e exact pe dos, căci ea a jignit pe toată lumea, toată scriitorimea română, poporul român (mai puțin pe Bazil, singurul Domn…). E o agresivă care face pe victima, o frustrată și o resentimentară, ca să nu zic țoapă…

Prime ediții ale unor cărți de G. Ferri și alții, autori italieni de pe la începutul secolului XX, pe o măsuță în colțul din dreapta al terasei; obiecte de artizanat, fluiere, un soi de cimpoaie, câte ceva de-ale gurii pe alte mese. Un bătrânel cu ochelari negri își face plimbarea șontâc-șontâc, sprijinit în baston; când și când bâiguie ceva doar pentru sine.

“Ce înseamnă geniu!”, zice Gerardo. “D.H. Lawrence a stat aici treisprezece zile și a scris un roman, Fata pierdută, iar în Sardinia a stat numai trei zile, destul ca să se inspire pentru un cărțoi de 300 de pagini! Și era ftizic, sărmanul, malatissimo.“

Hans îmi arată o cărticică intitulată Gli orecchini di Ștefania. Azi-dimineață, la micul dejun, le-am vorbit despre Ștefi și familia ei, iar ei mi-au povestit despre fiica lor Henriette, care are trei copii, dar care e divorțată, copiii stau cu ea trei zile jumate din săptămână, iar restul timpului îl petrec la tatăl lor. E o harababură când se întâlnesc cu toții, cu noul partener al Henreiettei și cu noua parteneră a ex-ginerelului, plus noii copii – într-adevăr, trebuie să fie o nebunie… Ei au un apartament la Viena, dar trăiesc la țară, într-un sătuc de 200 de case situat la granița cu Ungaria. Mi-au arătat poze cu casa și grădina lor – e o proprietate întinsă pe 300 metri pătrați – și cu cățeaua Lena, care nu mai e.

*

* *

Gallinaro. Vom citi și aici, pe scena de la Centro Culturale, câte un poem pentru noi și pentru cei câțiva curioși din localitatea de reședință a lui Gerardo. Zis și făcut! La urmă, avem parte de recitalul de vioară electrică al unui român plecat în Italia după Revoluție, ca mulți alții. Omul și-a părăsit țara mai mult de dragul fiicei sale, care și-a găsit un rost în Germania, se pare, el rămânând în peninsulă împreună cu soția. A fost profesor de muzică în țară, dar evident că nu predă, trăiește cântând la ocazii muzică clasică, de operă, de petrecere, de la caz la caz. Pe noi ne ne gratulează cu melodii italiene și românești, dar vioara lui cam scârțâie, iar Vasile, mult mai mare cunoscător decât mine și mult mai exigent, desigur, se cam foiește pe scaun, iar seara, la masă, nu se va feri să-l mustre “părintește” pe “vinovat”…

*

* *

(03.09.2011)

Sunt în trenul de Ventimiglia, care a plecat din Roma Termini la 15,46. Ar trebui să fiu la Genova Principe la 21,08. Așadar, voi rememora cele întâmplate în ultima noastră zi în Val di Comino.

Am plecat de la Tramp’s la 11. Flavio, șoferul nostru, ne-a dus la Cassino cu un superb Mercedes C classe. Am tulit-o împreună cu Es Pop care a ținut să mă însoțească până la Roma Termini deși i-ar fi fost mult mai la îndemână să coboare la Ciampino de unde s-ar fi dus ață la aeroport. Au trecut relativ ușor cele două ore jumate cât a durat drumul. Evident, am povestit despre drumurile noastre prin Europa și nu numai.

Secvența de aseară a Festivalului “nostru” (Ionică, expert în domeniu, l-a notat cu 7-7,50) a fost și cea mai – să zicem – spectaculoasă. A fost ultimul recital, desfășurat în decorul cochet al Teatrului Comunal din Alvito, o sală de circa 150 de locuri, scaune tapetate în roșu, deloc scârțâitoare, o scenă plină de flori, inclusiv un aranjament tricolor. La balcon se urcă pe niște scări din lemn masiv.

Discursurile inaugurale au durat destul de mult; se pare că și italienilor le place enorm să vorbească în public. Pe de altă parte, Gerardo a întins vorba cât a putut, așteptând sosirea delegației române de la Roma: șeful de la Accademia di Romania, un referent și consilierul cultural al Ambasadei, rătăciți în Vale. În fine, au sosit și întârziații, iar noi a trebuit să le ascultăm alocuțiunile (mai puțin locvace, chiar deloc, a fost Julian, referentul, fiul lui Ștefan Damian). Un banner uriaș montat pe scenă, în fundal, anunța, cu litere albe de o șchioapă, pe fond albastru închis – LA XVIII-a EDIZIONI DI INCONTRI INTERNAZIONALI DELLA POESIA. LA SETTIMANA DELLA POESIA ROMENA. Am fost privilegiați, într-adevăr!

Așadar, Julian Damian a citit în italiană două poezii de-ale tatălui său. A urmat Bazil cu Tu passi și încă una al cărei titlu l-am uitat. A fost înduioșător, așteptând cuminte, cu mâinile împreunate și privirea blândă, de pisoi răsfățat, ca actorul să isprăvească lectura variantelor italienești ale propriilor poeme. A urmat M. Izsak cu niște texte scrâșnite, pline de imagini oripilante. Apoi a venit rândul lui Opriță. Gerardo nu s-a abținut nici de astă dată, drept care a rostit același discurs despre “miracolul Opriță”, omul care, într-un an de zile, a reușit să devină poet, și nu orice fel de poet, ci poet de… limbă italiană.

Marea, Sfânta Mare!

Am urmat eu cu Părul meu. Am ținut să-mi prefațez lectura cu câteva vorbe. Am zis: Buona sera. Sono un viaggiatore di professione. Ho fatto molti viaggi in mia vita terestra. Ma questo viaggio in Val di Comino e veramente fantastico. Grazie a Dio, grazie a tutti. La mia poesia e una storia sulla mia famiglia in relazione con la grande storia e con il vasto Cosmos. Și am citit rar, apăsat, cu modulații și cu credința că sunt portavocea alor mei, cu credința că, în sfârșit, un neam întreg de truditori ai pământului se răzbună pentru toate umilințele și suferințele îndurate de-a lungul veacurilor. Nicole mi-a mărturisit, mai târziu că vocea mea puternică, cu inflexiuni când duioase, când grave, când revendicative, i-a provocat frisoane; a impresionat-o, de asemenea, faptul că în timp ce citeam îmi strângeam și îmi desfăceam instinctiv pumnul… Actorul – același Vincent Spano, care îmi citise poema și la amfiteatrul roman de pe Muntele magic, a făcut o lectură impresionantă. Am și părăsit scena făcând semnul învingătorului: mi-am ridicat brațul stâng, cu pumnul strâns!

Grasseto.

Continui rememorarea. După mine a urcat pe scenă Ionică. A citit un poem despre moarte, sugerată cu ajutorul imaginii unui firișor de sânge care curge în dosul casei alor săi din Vărai; geaba se străduiesc ei să-l acopere cu pământ și frunze, sângele năboiește nestingherit… De celălalt poem nu-mi aduc aminte. La urmă a citit versuri în italiană o doamnă – Carmen Proca. Texte fără mari pretenții. Mai târziu, grație Doinei, am aflat și povestea ei: “E din Bârlad și e măritată cu un țăran (sic!) dintr-un sătuc de lângă Neapole. De 18 ani, de când e aici, nu s-a întors în țară.” Biata! Mi-a zis că i-a plăcut textul meu până-ntr-atât încât a și râs la un moment dat. Ce i-o fi provocat râsul numai Dumnezeu știe…

În mașină, la întoarcere, francezii mi l-au prezentat pe Daniel Leuwers, ex-profesor la Universitatea din Tours. El mi-a expus un proiect personal care se pare că deja a prins. E vorba despre le livre pauvre, o colecție de poezie cu totul insolită: două poeme plus două ilustrații ale unui pictor cunoscut plus…; cărticelele apar independent, dar mai apoi sunt “turnate” într-o antologie anuală care apare la Gallimard.

Folloca.

Revenind la ultima seară, să adaug că pitorească fu apariția unui poet din Camerun, Ndjock Ngana, îmbrăcat într-un soi de poncho pestriț, cu o șapcă pleoștită pe cap. A citit un poem politic pe tema conflictului dintre Nord și Sud, apoi a incercat să incite sala intonând un cântec tradițional al cărui refren era Aiha-Aiho.