În Ciociaria (VI)/ de Mircea Petean

Pisa

Nu mi-a plăcut deloc orașul, când l-am vizitat, cu copiii, acum doi ani: catedrala nu avea nimic deosebit într-însa, și turnul ce dacă-i înclinat? În schimb, am savurat o vorbă auzită de la Gianni, cuscrul meu. Cică pe vremuri Genova și Pisa erau într-un conflict permanent, iar pizanii erau așa de răi încât s-a născut zicala: “Decât cu un pizan la poartă, mai bine cu un mort în casă.”

Viareggio. La Spezia. Genova Brignole. Genova Principe.

Am ajuns! Am ajuns exact la ora anunțată: 21,08. Luca mă aștepta în fața gării. Ploua. Ștefi și Daria, nepoțica mea de un an și ceva (foto 2), mă așteptau în fața ușii. Ștefi bucuroasă, Daria rușinoasă. Nu stăm prea mult la povești, beau un pahar cu apă și ultimul paracetamol – căci am reușit să mă răcesc bocnă în Vale – și mă culc. Învelit cu o singură pătură, mi-e atât de frig încât încep să strănut în neștire. A trebuit să o scol pe Ștefi și să o rog să mai pună două pături pe mine.

(04.09)

Daria se apropie cu mai mare încredere de mine. De altfel, nici nu are încotro, căci Ștefi e la ore, iar Luca lucrează. Așa că ne jucăm de numa’, numa’. Cel mai tare o amuză, cel putin deocamdata, modul în care mă joc cu mingea: o arunc dintr-o mână într-alta, o lovesc cu capul, dau cu ea de pereți, i-o arunc în brațe și ea râde, și eu râd, și râdem amândoi de ne prăpădim…

Plouă într-una de azi bună dimineață; plouă cu stropi mari și grei, plouă în valuri, cu furie, plouă cu violență. Luca zice că la Arenzano s-au revărsat apele râului, canalizarea a cedat, așa că lumea înoată pe străzi. Dealurile au luat-o la vale: ici o casă prăbușită, colo o alta care atârnă deasupra puhoaielor. Ies profitând de un moment de acalmie. Plouă mărunt – măzăriche – și vântul bate să te ia de pe picioare. Marea e murdară, plină de nămol, bușteni și resturi de tot soiul de materiale cărate din amonte de pâraiele și râurile umflate. Șoseaua e blocată, autostrada așijderea. Din această pricină, Flavio și Cristiana (fratele lui Luca și soția sa) nu vor mai veni la noi în această seară. Vorbesc cu Ana; eu cu Daria pe genunchi, ea de colo: “Vezi ce nedreaptă e lumea! Eu, care ar fi trebuit să o țin pe Daria în brațe, stau și mă uit la voi ca o proastă…” Cică ar fi sunat-o Mili, soră-mea; ar fi repetat de nu știu câte ori aceeași chestie, anume că a asistat la un duel între mama și vară-mea Miliana; mama o lăuda de zor pe Daria pentru deșteptăciunea ei, iar cealaltă o lăuda pe fetița unui văr de-al nostru din Gherla cât e de frumoasă. De! mari dispute între leliuci. Îl sun pe Bazil. E la Accademia di Romania. De fapt sunt, căci și soții Opriță se află acolo. E mort de oboseală, căci rătăciseră drumul și erau cu sarsanalele după ei, căci prietenii noștri nu s-au indurat să dea banii pe un taxi.

(05.09)

E o minune de copilă, Daria noastră! Mergem împreună în părculețul din preajmă, il parco di Gianni, cum îmi place mie să zic deoarece cuscrul meu a militat pentru construirea lui pe vremea când era consilier la primărie din partea partidului lui Berlusconi. Ne dăm pe inta, cum zice ea, dar în picioare căci e murdară, și pe tobogan, dar mai ales socializăm cu o… pisică, prietenul meu Bazil ar fi încântat dac-ar afla.

Conversație cu Ștefi, după masa de prânz, la care contribui cât de cât, în sensul că țin să tai și să cârcălesc eu legumele și să fierb/ prăjesc puiul, un “pui de pamânt” pe care l-am fi putut roade cu oase cu tot, într-atât s-a frăgezit. Brânza sardă și vinul roșu sard sunt și ele minunate.

(06.09)

Cină cu cuscrii. Spălați, politicoși, mici burghezi până-n prăsele, nu au absolut, dar absolut nici o curiozitate în ceea ce privește pricina/ pricinile noii mele descinderi în cizmă. Nu-mi pun nici o întrebare, dar absolut nici una cu privire la ce sfântul caut pe aceste meleaguri în aste vremuri de criză, nu-i așa? Ar discuta despre orice altceva – și chiar așa se întâmplă – despre vreme, despre fotbal (apropo, cinăm la masa unde îi plăcea să stea celebrul Milito, fotbalistul de la Internazionale care și-a început cariera europeană aici, la Genova), despre tot felul de alte nimicuri, numai despre asta nu. Mă voi răzbuna însă mai târziu; fiindcă Fabio & Cristiana nu au putut veni (probabil ca să-l scutească pe Luca de o cheltuială în plus, dar ei au invocat grija față de câinele lor care nu e totuși tosato e cattivo, cum și l-ar fi dorit nora lor), ne întâlnim cu toții la “pitici” acasă. Ei bine, aici voi povesti cu Cristiana, care vorbește binișor farnțuzește, cu lux de amănunte, despre experiența mea din Val din Comino.

Dimineață rămân cu Daria vreo două ceasuri. Ne jucăm din nou frumos împreună. Jocul ei preferat este următorul: golește un recipient oarecare (o geantă, dar poate fi și un geamantan, la o adică), apoi apucă cu mânuțele ei superdelicate fiecare obiect în parte și îl depune în alt recipient, sau îl aruncă pe jos. Asta face și cu portmoneul meu, din care scoate, pe rând, cărți de vizită, bani, carduri etc.; doar poza ei, pe care eu o țin cu sfințenie într-un despărțământ special, n-o aruncă, ci o sărută, mi-o dă și mie s-o sărut, apoi o pune deoparte. Admirabilă e când îmi ia ochelarii, desface ramele și se apucă să-mi șteargă lentilele cu bucățica de piele de căprioară din toc.

După-amiază mergem pe passegiata. E un loc din capătul passegiatei, o alee cimentată, mărginită de un șir de scaune de piatră, înspre oraș, și de un grilaj de fier, înspre mare, pe unde ne place să ne plimbăm în soare în neștire. Admirăm două vaporașe care acostează la țărmul “nostru”, apoi pleacă, unul spre centrul orașului, celălalt spre Corsica. Nu e bătrânel care să treacă pe lângă noi și să nu se minuneze de Daria, să nu vrea să-i spună două-trei vorbe dulci și să nu-i zâmbească… Nu e bunic mai fericit ca mine pe Pământ!