În drum spre Ithaka/ de Grete Tartler

E recunoscută realitatea că nicio cultură apuseană nu a stimulat creativitatea într-un mod atât de intens și de îndelungat precum cultura greacă. Monica Săvulescu Voudouri s-a întors și ea, după o viață petrecută ca sociolog în Olanda, la țărmurile Mediteranei, unde, de altfel, își are – nu numai prin căsătorie – rădăcinile. Romanul autobiographic “Fetele Nikas în lumina zilei, mare și albă”, apărut la editura Tracus Arte, dovedește o bună asimilare a lecției lui Kavafis – care, de altfel, a învățat și el greaca târziu (“Ithaka să o porți mereu în minte/ pe țărmul ei s-ajungi e țelul tău … / dar nu-ți scurta defel călătoria/ câți mai mulți ani e bine să dureze….”), surprinzând dura diversitate a vieții și nevoia de a o netezi cu ajutorul imaginației. Povestea unui neam de grecoaice din Pind, împământenite la Dunărea de Jos, e istoristă într-un ritm sacadat, de alergare la drum lung, de la Dafni cea măritată cu Filipos Nikas în România, până la Ioanna Dimitropoulou, măritată în zilele noastre la Atena, care a dat naștere în 2010 unei noi fete Nikas, numită simbolic “Romana”.

Cu ochiul unei cunoscătoare a relației orient-occident – nu numai din cărți, ci și, cum se spune, “pe propria piele” – Monica Săvulescu Voudouri își propune suprinderea și zugrăvirea acelei lumi pe care Iorga o numise “Bizanț după Bizanț”, cea care conține deopotrivă luxul, visul, risipa, dar și spiritul practic, câștigul și rațiunea. E o lume în care se manifestă principalele “caractere grecești”: în primul rând negustorii (Haralamb, “Lambă” Spiridon, care vindea cai unor turci din Stambul și care apoi a deschis o negustorie mare la Ialomița), dar și clericii și învățații (părintele Niculae, fascinat de proverbul arab conform căruia “pe oameni poți să-i legi cu o idee mai abitir decât cu orice frânghie din lume”, care “pierduse minute în șir expunând principiile înțelepciunii arabe în biserica Sfinții Apostoli de la Brăila, de ajunseseră enoriașii să nu mai înțeleagă nimic din slujbă”).

Întrepătrunderea cu fantasmele orientale – tot în linia alexandrinului Kavafis (al cărui strămoș, de altfel, trăise pe plaiuri românești, Ioannis Kavafis fiind dregător la Iași pe la 1750) duce personajele pe meleaguri egiptene sau la Constantinopol dar și, în egală măsură, pe drumurile Occidentului, fie ele nordic europene sau chiar americane. Sentimentul dublei apartenențe e permanent. “Domnișoara Akropolis”, Daria (în care poate fi recunoscut alter-ego-ul autoarei), crescută într-o familie din Apuseni, face încă din tinerețe o călătorie la Atena și are revelația că va îmbătrâni acolo, că se trage din alți părinți, greci (într-adevăr, fusese adoptată), deși trăiește în România. Se căsătorește ca toate fetele Nikas, pe neașteptate, intrând într-o tragică aventură, care îi va da posibilitatea de a-și afirma puterea și dorul de ducă, dar și înțelepciunea: “Vine vremea pentru fiecare din noi când nu mai avem unde pleca. Fiindcă, de fapt, închisoarea noastră a tuturor este timpul, sunt anii, nu spațiul.”

Istoria se repetă, pentru a câta oară? Mereu alte familii de învățați, de “căutători de soluții” (desigur, de stânga), de luptători, marinari, existențe anonime ca niște poeme ale destinului sau poeme de caracter, politice sau strict personale. Peste toate avatarurile plutește o neobosită poftă de viață și un invidiabil instinct al legăturilor de familie: “Aici, în acest fund de lume, în care ei totuși se găsiseră unii pe alții… Și-au împlinit așadar viețile. Și-au aflat perechile…” Kavafis ar fi spus: “Voci ideale și-ndrăgite/ ale celor care-au murit sau ale celor/ care pierduți sunt pentru noi, ca niște morți”.

Cititorul nu se va lăsa furat însă doar de traseele și culorile istoriei. Cu un excepțional instinct al echilibrului, autoarea contrapune tragicelor destine pagini pline de umor, povești care te fac să râzi cu lacrimi, precum aceea a darnicului Iorgos care îl scoală în miezul nopții pe vecinul de vis-à-vis să-l trimită cu musafira din România căreia vrea neapărat să-i dăruiască un ceas (“Ela, vre capitane! Mitsos, dormiți?” Mitsos a apărut buimăcit, în izmene. “Uite ce e, vecine. Sora noastră din România nu are ceas. Și eu am băut niște ouzo. Așa că te rog pe tine. Urcă-te tu în mașina ta cu Daria și duceți-vă până-n centrul Atenei. Am acolo un prieten care are un magazin. E închis magazinul, dar ei dorm deasupra lui, la etaj. Și țin ușile la terasă deschise, că-i cald. Așa că strigi tu, din stradă: Taki, vre Taki, coboară în magazin, că ai un client. Și el coboară. Uitați-vă bine la ce vă oferă. Și să-și aleagă Daria un ceas din galantar, care-i place. Îi spuneți lui Takis c-am să trec eu zilele astea pe-acolo, să i-l plătesc… Către orele patru spre ziuă, s-au întors cu ceasul… Se lumina”). Spiritul – căruia noi i-am zice astăzi “antonpannesc”-balcanic, acela care contrabalansează prin râs orice supărare, face din această carte o poveste a speranței. Simbolul luminii “mari și albe” din titlu se datorează nu numai luminii văzului (o boală de familie care amenință cu orbirea îi face pe mulți din șirul trăitorilor să deschidă larg ochii, la propriu și la figurat), ci mai ales încrederii într-o tainică țintă. “Acest frumos periplu ți-a dăruit Ithaka/ Fără ca ea să fie, n-ai fi pornit la drum… “

(Versurile din Kavafis au fost citate în acest comentariu în traducerea Elenei Lazăr, din Kavafis, Opera poetică, editura Omonia, București, 1993).