În numele câinelui (I)/ de Claudia Golea Sumiya

Claudia Golea Sumiya s-a născut pe 2 decembrie 1968, la București.

A copilărit în Franța, la Paris. În 1980 se întoarce la București. În 1991 a absolvit japoneza-engleza la Universitatea București. În 1992 pleacă pentru doi ani în Japonia. De atunci Claudia Golea Sumiya călătorește exhaustiv, dar locuiește pentru perioade mai îndelungate în Japonia și în Thailanda. În 1998 publică romanul Planeta Tokyo la editura Nemira. Tot la Nemira apare în 2000 romanul Tokyo by Night. În 2004 apare la editura Polirom Vară în Siam. În 2005 publică tot la Polirom French Coca-Cola. Tot în 2005, Polirom reeditează Planeta Tokyo și Tokyo by Night. În 2007 apare la editura Trei Flower-Power Tantra.

Claudia Golea Sumiya locuiește în prezent în Japonia împreună cu soțul Haruya, cățelul Shiba și motanul Sultan.

Fragmentul de mai jos face parte din romanul În numele câinelui, în curs de apariție la editura Minerva.

M-am născut pe 26 ianuarie 1962, în orășelul Yanai, din prefectura Yamaguchi. Asta vine pe lângă Hiroshima. Tatăl meu avea o firmă și un mic magazin de înghețată. Lucra în fiecare zi a anului în afară de 1 ianuarie. Nu-mi amintesc să mă fi jucat vreodată cu tatăl meu, dar știu că l-am respectat întotdeauna deoarece muncea atât de mult pentru familia lui. Mama mea îl ajuta la magazin, dar avea totuși mai mult timp să se ocupe de mine și de sora mea mai mică. Nu-mi amintesc prea bine despre al cincilea membru al familiei noastre; eram prea mic. Era un cățeluș maroniu, pe care l-am luat de pui, dar el a fost călcat la nici un an de o mașină. Nu am avut, așadar, șansa să creștem împreună. De al șaselea membru însă îmi amintesc foarte bine. A venit la noi pe data de 5 mai 1973. Eram destul de mare; aveam pe atunci unsprezece ani. Era un câine mare cu blana albă, lungă. Sora mea îl culesese de pe stradă. L-am denumit inițial Shiro – adică Albișorul -, dar a devenit apoi Chiro, acest al doilea nume părându-ni-se mai simpatic. I-am făcut locuința în curtea noastră, într-o cutie de carton. M-am atașat de el instantaneu, căci era un câine inteligent, care învăța repede orice. A învățat astfel foarte repede să dea lăbuța și să se joace cu mingea. Sora mea sau mama mea îl plimbau de obicei, dar eu mă jucam mereu cu el în parc. Îi aruncam mingea și, la început, el o aducea cuminte înapoi. Apoi însă voia să facă pe șmecherul și nu-mi mai aducea mingea. Trebuia să i-o iau forțat. Mă întâmpina mereu fluturându-și coada când veneam de la școală și părea să se bucure sincer. Îl iubeam nespus.

Dar nu se împlinise nici un an de când Chiro era cu noi și a venit acea zi fatidică de 1 aprilie 1974, pe care mi-o amintesc foarte bine și acum. Era într-o vineri. Sora mea a ieșit să-l plimbe pe Chiro și s-a întors plângând. Îi dăduse puțin drumul din lesă, hingherii îl luaseră și, ea fiind un copil, nu mai voiseră să i-l dea înapoi. Era pe vremea când în Japonia s-au adunat cu nemiluita câinii în vederea eradicării turbării.

Dar Chiro era vaccinat și avea lipită pe zgardă o plăcuță ce atesta acest lucru. Ne-am dus în aceeași zi, vineri, la ecarisajul din Yanai să-l recuperăm. Însă acolo o tânără toată numai zâmbet ne-a explicat că toți câinii adunați în Yanai sunt trimiși în aceeași zi la ecarisajul din orașul mai mare Iwakuni. Nu era cazul să ne grăbim, căci câinii erau ținuți acolo o săptămână până să fie exterminați, mai ales că erau sâmbăta și duminica la mijloc, zile în care nu găseam pe nimeni la ecarisaj. Puteam să ne ducem de luni încolo.

Eu trebuia să mă duc la școală luni. Dar tatăl meu, oricât de ocupat era, s-a dus la Iwakuni. Era încă luni, dar Chiro fusese deja ucis. Fără nicio explicație.

Când tatăl meu mi-a dat vestea am văzut negru în fața ochilor. Apoi am început să plâng deși eram ditamai băiatul. Apoi m-am deconectat complet de realitate timp de câteva ore; nu mai am nicio amintire;. Spre seară, m-am dus în curte la lada de carton a lui Chiro și am cules de acolo smocurile de păr pe care le lăsase pe lumea asta. Le-am îndesat în buzunar. Ulterior aveam să le pun într-o cutiuță de cărți de vizită și aceasta avea să fie amuleta mea tot restul vieții.

Aveam doisprezece ani, dar îmi sunt și acum vii în minte furia și dorința mea de răzbunare și de a ucide pe cineva din acea zi. Îi datoram asta lui Chiro. Atât de mult îl iubisem.

Mergeam la școală în continuare și hazardul făcea ca școala din Yanai să se afle lângă ecarisaj. Vedeam trecând uneori mașinile cu câini și dorința mea de răzbunare se contura tot mai mult. Eram totuși nehotărât. Mă gândeam că, dacă aș ucide pe cineva, părinții mei ar suferi și nu voiam să-i supăr. În plus, nu știam prea bine pe cine aș ucide. Când am intrat însă la liceu, în primul și al doilea an, m-am hotărât. Am învățat la științele sociale că ecarisajele țineau de Ministerul Sănătății și am hotărât, așadar, să mă răzbun pe cineva de acolo. M-am hotărât să ucid. Știam de atunci că pentru aceasta voi fi băgat la închisoare și voi fi eventual condamnat la moarte. Având în vedere acestea din urmă, am decis următoarele: să nu mă bazez pe părinți, să nu mă bazez pe vreun prieten, să nu mă căsătoresc niciodată și să nu am niciun lucru ori ființă dragă sau de care să nu fiu în stare să mă despart, pe scurt, să fiu de unul singur. Trebuia să n-am atașamente; numai așa aveam să dobândesc puterea să mă răzbun și să risc pentru aceasta pedeapsa supremă.

Întâmplarea a făcut că, în timp ce luam această hotărâre, mă atașam din nou de cineva. Acesta era al șaptelea membru al familiei noastre, câinele Ponta. Spre deosebire de Chiro, Ponta avea blana maronie, dar, la fel ca și pe Chiro, sora mea îl culesese de pe drumuri. Nu mai știu exact la cât timp a fost după ce a murit Chiro. Să fi fost în decurs de un an. Tot spre deosebire de Chiro, Ponta nu învăța așa de repede. Nu a prea învățat niciodată să dea lăbuța, iar mingea, cum punea gura pe ea, nu voia s-o mai lase și mârâia dacă voiai să i-o iei. Dar altfel, era foarte drăgăstos. Mă întâmpina dând din coadă când veneam de la școală și, atunci când mă certam cu tata, mama sau sora mea, se uita îngrijorat la mine, cu niște ochișori care păreau să spună: hai, mai bine lasă de la tine. Îmi era și el foarte drag, ca și Chiro. Când am terminat liceul și m-am dus la facultate într-o altă localitate am vrut să mă țin de promisiunea pe care mi-o făcusem mie însumi să mă desprind cât mai repede de părinți și astfel nu voiam să mă mai întorc acasă. Mă duceam totuși special ca să-l întâlnesc pe Ponta. Când ajungeam acasă dădea din coadă, se gudura pe lângă mine și mă privea de parcă mă întreba: Unde ai fost?

Odată, seara, la pensiunea de lângă Universitate, m-a sunat mama. Mi-a murmurat în receptor: Ponta a murit.

Ponta avea pe atunci în jur de zece ani. Am plâns toată noaptea și mi-am jurat încă o dată să nu mai am vreodată un lucru drag pe lumea asta.

Cum am ajuns la facultate este o altă poveste. Când eram în liceu nu învățam prea bine. Nu învățam de fapt deloc. Mintea mea și întregul meu trup erau ocupate de ideea răzbunării. Atât de mult, încât la un moment dat m-am îmbolnăvit grav de stomac. Deși nu învățam, știam totul la matematică și la fizică. Dar nu-mi făceam niciodată temele. Acasă citeam toată ziua cărți cu mașina timpului și mă gândeam ce bine ar fi fost dacă totul ar fi aievea și eu m-aș putea întoarce în timp să-l aduc înapoi pe Chiro. Eram pasionat și de teoria relativității a lui Einstein și devoram cartea. În rest, ca pasiuni aveam animalele, echitația, muzica, planeta, spațiul cosmic, neutronul, Spațiul, Timpul, Materia, Viața, Spiritul și computerele. Dar nu știam încă. Pentru răzbunare trebuia să-mi întăresc corpul și mă gândeam pentru asta să intru în am hotărât să le urmăresc la Universitate.armată. Și totuși, pasiunile mele erau așa de puternice, încât

Forța extremă și puterea de caracter a lui Takeshi Koizumi, alături de tandrețea pe care o manifesta pentru necuvântătoare m-au impresionat într-atât, încât trebuia să-l întâlnesc. După ce fusese condamnat la moarte și făcuse recurs la Înalta Curte, îl mutaseră la închisoarea din Tokyo. Am aranjat prin corespondență o întâlnire cu Takeshi și ne-am dus la închisoarea de la Kosuge.

Nu obișnuiam să umblu prin închisori și era prima mea experiență de acest fel. Era o clădire de zece etaje, perfect curată în interior. Formalitățile pentru vizita unui deținut erau cam complicate. Trebuia completat un mic formular, după care ți se dădea un număr dacă deținutul putea fi vizitat. Apoi trebuia să aștepți să apară pe panoul din sala de așteptare numărul tău, timp în care puteai să te uiți la un televizor cu ecranul foarte mare. Nu puteai să le aduci deținuților nimic de mâncare din afară, în schimb puteai să plătești acolo, la un magazin de lângă sala de așteptare, câteva snackuri în pungi și prăjituri care aveau să le fie trimise în celulă în aceeași zi. Așa am făcut.

Takeshi Koizumi era la etajul zece, etajul de maximă siguranță rezervat condamnaților la moarte. Numărul nostru a apărut repede în dreptul etajului zece. Ne-am îndreptat spre intrarea către celule. Am mers pe un coridor foarte lung și extrem de curat până la lift. La zece ne-am arătat numărul de ordine și ni s-a indicat încăperea cu numărul cinci. Era extrem de mică, cu numai trei scaune, o măsuță și un geam mare, care ne despărțea de încăperea la fel de mică în care avea să fie adus, cu siguranță, Takeshi Koizumi.

A apărut, în sfârșit, însoțit de un paznic care se așeză la un pupitru de lângă deținut. Figura lui Takeshi Koizumi era impresionantă, destul de solid pentru un japonez, avea liniile feței clar sau chiar abrupt trasate. Era fața unui om care știa ce voia, a unui om care știa să iubească și să urască. Era fața unui justițiar și a unui om puternic. Mie și lui Haruya, Takeshi Koizumi ne zâmbea. Ne-a mulțumit că ne interesam atât de mult de el. Apoi l-am întrebat cum erau condițiile la închisoare și el ne-a spus că masa era foarte bună având în vedere locul. Takeshi ne-a întrebat apoi ce mai fac Shiba și Sultan. I-am răspuns detaliat. Apoi l-am întrebat ce cărți preferă și el ne-a spus că de departe cărțile cu poze cu animale. Când vedea animale, inima lui Takeshi se înmuia. I-am promis că aveam să-i trimitem și că aveam să mai venim să-l revedem. Întrevederea a fost scurtă. Numai zece minute, după care paznicul ne-a întrerupt. Era maximum la care aveam voie.

În drumul spre casă am vorbit cu Haruya despre Chiro și despre cât de îndrituit fusese Takeshi Koizumi să ucidă. Am deplâns chiar faptul că nu-și dusese la îndeplinire lista de zece persoane. Nici în ceea ce ne privea nu exista niciun motiv rezonabil pentru care un om sau doi oameni câți ucisese Takeshi să fie considerați mai importanți decât un animal sau mai bine zis decât zeci de mii de animale de companie care erau ucise anual în Japonia. Dar, cum spunea Koizumi, este imposibil să înțelegi acest lucru dacă ești homocentrist, adică dacă ești obtuz și consideri că omul, deoarece este cel mai tare, este în centrul lucrurilor și poate să dispună cum vrea de orice îi este la îndemână. Dacă ești homocentrist, consideri, de asemenea, evident faptul că omul este cel mai prețios, măsura tuturor lucrurilor. Din fericire, nu toți oamenii din prezent mai sunt așa și unii au început să-și pună întrebări despre ordinea lucrurilor. Takeshi Koizumi ne impresionase pe amândoi și ne făcea să reflectăm, să ne gândim la nedreptatea sistemului care se ocupă de animale și la cât de fericiți eram noi trăind alături de Shiba și de Sultan.

4

Locuiam cu cazare într-o demipensiune împreună cu mai mulți colegi. Eram la facultatea de electronică a Universității din Prefectura Saga. Nu prea îmi plăceau cursurile. Îmi plăcea pur și simplu să studiez la bibliotecă. Nici nu aveam de gând să termin facultatea, mai ales că pentru a termina facultatea trebuia să iei note de trecere și la subiectele care nu mă atrăgeau, precum engleza și germana. Dar eram cufundat până peste cap în teoria relativității și în fizica particulelor elementare la bibliotecă. Cât despre computer, să nu mai vorbim; eram pasionat. Am folosit atât de mult computerul mare al universității, încât în final mi s-a interzis accesul în camera aceea. Un profesor mi-a propus să folosesc un computer mai mic, ceea ce am și făcut. Era un NEC PC 9800.

Nu voiam neapărat să termin facultatea, dar, repetând unii ani, am sfârșit prin a petrece la universitate șase ani. În primul și al doilea an am studiat la cursuri teoria relativității cu geometria lui Riemann și fizica particulelor elementare cu mecanica cuantică, cronodinamica cuantică, electrodinamica cuantică și mecanica statistică. Și bineînțeles, ca obiect de bază, am studiat multă matematică: proprietățile tensorilor, analiza vectorilor, geometria lui Riemann, calculul infinitezimal, ecuații diferențiale, ecuații diferențiale parțiale, transformările lui Fourier, teoria funcției numerelor complexe.

Dar, studiind teoria particulelor elementare, am simțit din ce în ce mai mult că teoria standard, deși poate să exprime aproximativ comportamentul particulelor și o anume condiție a lor, nu arată adevărata stare a particulelor. Asta pentru că parametrii sunt prea mulți și teoria nu este frumoasă. Cauza este că ea a fost făcută de mai mulți oameni, nu de unul singur, precum teoria relativității. Eu cred și acum că natura este un lucru simplu și frumos. De aceea nu cred că există atâția parametri ca în teoria standard. Cred că această lume este exprimată de un singur parametru: numărul dimensiunilor (trei dimensiuni, cinci sau șase etc.). Am renunțat, așadar, să mai studiez teoria particulelor elementare. Căutam o teorie care să înlocuiască teoria standard, dar nu am găsit cât am fost la facultate. Doar acum aproximativ douăzeci de ani, când lucram, am aflat de teoria supercorzilor. Este o teorie conform căreia toate particulele elementare precum neutronul, neutrino, fotonul, leptonul, cuarcul etc. sunt superflue, supercorzile înlocuind totul. Dar ecuațiile din teoria supercorzilor sunt foarte complicate și nu pot fi soluționate prin matematica actuală, de aceea cunoașterea supercorzilor este încă incompletă.

Studiam foarte mult și despre mașina timpului, deși nu înțelegeam prea bine. Eterna mea fantezie era aceea de a mă întoarce în timp după Chiro.

Am repetat anul doi, așa că mi s-a anulat bursa pe care o primisem până atunci și nici părinții nu-mi mai trimiteau bani. Trebuia să mă întrețin, așa că am început să muncesc cu ora. Erau posturi pe perioade scurte, de la o săptămână la trei luni. Am lucrat astfel la o firmă de mobilă, am făcut transporturi pentru mutări, am trasat linii pe drumuri, am lucrat la poștă etc. Postul de paznic de noapte la o fabrică de încălțăminte a fost pe o perioadă mai îndelungată.

Cât despre viața mea de zi cu zi, în afară de studiu, aveam prieteni buni cu care mă distram, astfel că perioada facultății a fost cea mai fericită din viața mea. Dar distracția mea nu era foarte nebunească. Colegii mei de la pensiune jucau foarte des majan, șahul chinezesc, dar eu nu prea. Mulți fumau, dar eu deloc. Nici la petrecerile cu băuturi alcoolice nu participam.

Una din distracțiile mele favorite era să ascult muzică. Ascultam mai ales muzică japoneză pop sau folk, dar din anul trei, sub influența prietenilor, am început să ascult și eu muzică străină și mai ales hard rock și heavy metal. Ascultam astfel Iron Maiden, AC/DC, Judas Priest, Scorpions etc.

O altă distracție a mea erau jocurile de noroc. Eram la o facultate de științe exacte și studiam multă matematică, așa că într-un fel mă pricepeam. La pachinko, renumitul joc de noroc japonez, am câștigat în totalitate pe perioada facultății aproximativ echivalentul a 40.000 de euro. Dar aproape toți acești bani i-am folosit la cursele de cai și la loto.

Stăteam la vreo zece kilometri hipodrom, unde mă duceam aproape în fiecare săptămână. La început mă duceam doar să privesc caii. Mi se păreau niște animale foarte frumoase. Apoi am început să pariez, dar nu prea câștigam. Când am aflat că un cal vedetă pe care mi-l aminteam foarte bine de la Saga a murit de curând, s-a făcut gol în inima mea. M-am simțit extrem de singur fără acel frumos animal.

Ducându-mă des la bibliotecă, citeam tot felul de materiale, altele decât cele de specialitate. Mi-am dat astfel seama că Japonia nu este un stat democratic, ci un stat birocratic. M-am hotărât atunci să-l ucid nu pe ministrul Sănătății, așa cum avusesem de gând, ci pe vice-ministrul administrativ, șeful funcționarilor din acel minister. Ministrul se schimbă de obicei odată cu guvernul și rolul său este politic și trecător, pe când vice-ministrul administrativ nu se schimbă, ținând de sistem.

M-am hotărât atunci, când aveam vreo 22 de ani, și asupra datei aproximative la care aveam să mă răzbun. Astfel, dacă mă răzbunam și eram pedepsit imediat, am considerat că voi avea regrete că nu mi-am trăit viața. Dar, în același timp, nu puteam să întârzii prea mult, căci trebuia să am în vedere rezistența mea fizică. Nu putea să fie foarte bună la o vârstă prea înaintată. M-am hotărât, așadar, să trăiesc fără regrete până pe la 50 de ani, când aveam în sfârșit să mă răzbun.

Ca să trăiesc fără regrete, fără lucruri pe care puteam să regret că nu le-am făcut, aveam nevoie de bani. Am renunțat astfel la facultate ca să muncesc. Un profesor, după ce a încercat să mă convingă să-mi continui studiile, mi-a prezentat un loc de muncă în Tokyo.

Când am decis să încerc să comunic cu Takeshi Koizumi, în afară de faptul că era un mare iubitor de animale, nu știam deloc ce fel de om este. Putea să fie un om dur, obtuz și simplu, așa cum îl prezenta presa japoneză. Nu mă așteptam deloc să am de-a face cu un super intelectual. De la modul în care se exprima în scrisorile sale, de la felul în care scria caracterele japoneze și până la cărțile pe care ni le cerea să le citească era clar că Takeshi era un om foarte inteligent și cult. Eu și Haruya i le-am cumpărat, dar, înainte de a i le trimite, ne-am uitat peste ele și n-am înțeles nimic. Numai Haruya a reușit să citească una dintre ele, care era mai simplă. În rest, Takeshi mai citea la închisoare cărți despre drepturile animalelor, pe care i le trimitea altcineva. Mi le-a recomandat și mie în versiunea lor engleză originală. Le-am citit și toate sunt cărți pe care le-am iubit foarte mult, precum Treblinka eternă, Mergând alături de camarazii noștri necuvântători, Eliberarea animalelor etc. Nu cred că vreuna din aceste cărți s-a tradus în limba română. La noi se traduc numai bazaconii ficționale, neglijându-se cărțile cu adevărat importante, pe care, dacă le citești, pot să-ți schimbe viața. I-am scris odată lui Takeshi despre un episod care avusese loc la un restaurant. Eu și Haruya ne dusesem la Gusto și mâncam câte un hamburger. Brusc, hamburgerul mi-a căzut prost. M-am gândit ce trebuie să creadă un porc sau o vacă despre oameni atunci când porcul sau vaca sunt omorâți. Cred că oamenii sunt niște monștri, niște ucigași, niște făpturi grotești. Și așa este. Porcul sau vaca au dreptate. M-am hotărât atunci să nu mai mănânc carne.