În numele câinelui (II)/ de Claudia Golea Sumiya

Claudia Golea Sumiya s-a născut pe 2 decembrie 1968, la București.

A copilărit în Franța, la Paris. În 1980 se întoarce la București. În 1991 a absolvit japoneza-engleza la Universitatea București. În 1992 pleacă pentru doi ani în Japonia. De atunci. Claudia Golea Sumiya călătorește mult, dar locuiește pentru perioade mai îndelungate în Japonia și în Thailanda. În 1998 publică romanul Planeta Tokyo la editura Nemira. Tot la Nemira apare în 2000 romanul Tokyo by Night. În 2004 apare la editura Polirom Vară în Siam. În 2005 publică tot la Polirom French Coca-Cola. Tot în 2005, Polirom reeditează Planeta Tokyo și Tokyo by Night. În 2007 apare la editura Trei Flower-Power Tantra.

Claudia Golea Sumiya locuiește în prezent în Japonia împreună cu soțul ei, Haruya, cățelul Shiba și motanul Sultan.

Fragmentul de mai jos face parte din romanul În numele câinelui, în curs de apariție la editura Minerva.

*

* *

Pe 19 noiembrie, m-am dus să scot mașina din parcarea supraetajată și am condus înspre casa Yokoo. Am ajuns după ce trecuse puțin de ora 9.00. M-am uitat o clipă înspre casa lui Yokoo din intersecția din care aceasta se vedea. În fața casei și în jur nu era nici umbră de om și nicio mașină nu era oprită pe drum. M-am gândit că poate nu avea încă pază. Pentru orice eventualitate, m-am dus și în intersecția opusă să mă uit. Lângă casa Yokoo era liniște absolută și nici țipenie de om sau de mașină. M-am gândit atunci că paza s-ar fi putut afla în casă și m-am hotărât să mă întorc la apartamentul meu.

Conducând, mă uitam în urmă la eșecul meu din a doua zi și îi ceream iertare cățelului meu: Chiro-cuță, conform planului, trebuia să ucid patru balauri, dar n-am reușit decât unul, adică un sfert din ceea ce mi-am propus. Am picat examenul.

Am ajuns acasă pe la prânz. Am oprit în fața blocului și am cărat toate lucrurile din mașină în apartament. M-am dus imediat să înapoiez mașina la Toyota rent-a-car. M-am dus apoi să iau și Nissanul de unde-l parcasem și m-am dus la agenție să înapoiez mașina. Am programat atunci o mașină pentru 22 noiembrie. Aceasta pentru că nu renunțasem încă la răzbunarea mea și pentru că, dacă renunțam, să mă duc să mă predau în această mașină. Dar deocamdată n-o aveam, așa că m-am întors cu bicicleta acasă.

Imediat m-am uitat la televizor și pe net. Se spunea peste tot, în legătură cu incidentele, terorism în urma scandalului pensiilor. La 18.00 am intrat în baie și, pentru că eram obosit, m-am culcat apoi.

Pe 20 și 21 noiembrie, în afară de faptul că m-am dus să mănânc la restaurant și să cumpăr de mâncare de la supermarketul Don Quijote, am stat tot timpul în casă și, uitându-mă la televizor și pe net, mă gândeam la un al treilea plan. Dar nu-mi venea nicio idee bună și energia mea scădea din ce în ce mai mult. Cum să-i mai pot eu ucide când ei aveau pază? După ce trecuse puțin de prânz, pe 21, am renunțat la răzbunare și am hotărât să mă predau. Făcusem deja o declarație la computer, pe care am corectat-o astfel:

Răzvrătirea de această dată nu este terorism în urma scandalului pensiilor, ci este o răzbunare datorită faptului că un membru al familiei mele a fost ucis într-un ecarisaj cu 34 de ani în urmă! Eu am ucis un balaur fost administrator de stat și o libarcă ce trăia cu balaurul, dar ei ucid încontinuu, în fiecare an, 500.000 de animale de companie fără nicio vină. Nu ucide ființe vii fără sens! Dacă ucizi ființe vii fără sens, gândește-te că asta se poate întoarce împotriva ta!

Dubii asupra eficienței investigației Poliției japoneze. Eu sunt stângaci (dacă o întrebi pe soția lui Yoshiwara, ea îți poate confirma acest lucru). Eu nu folosesc pantofi cu șireturi. Arma pe care am folosit-o în atacul soției lui Yoshiwara este cuțitul cu care l-am ucis pe Yamaguchi. În incidentul Yamaguchi, primul care mi-a apărut în față a fost balaurul Takehiko Yamaguchi. Destul.

Ca să trimit declarația a doua zi la toată mass-media, le-am căutat Home Page-ul pe net. Ziarele la care voiam să trimit erau: Yomiuri, Mainichi, Asahi și Sankei. Dar am renunțat la Sankei, căci nu se putea trimite pe e-mailul lor prin copy-paste. Iar canalele de televiziune la care voiam să trimit erau: televiziunea națională NHK, apoi Fuji TV, Nippon TV, TV Asahi și TBS.

Pentru orice eventualitate, voiam să trimit și la Editura Kodansha, care are un săptămânal. Săptămânalele sunt mai independente și nu ascultă de autorități sau nu se lasă intimidate.

Apoi m-am pregătit să pun la poștă scrisoarea către părinții mei și lucrurile pe care aveam să le pun în mașină a doua zi.

Era vineri, așa că de la 19.00 se transmitea la TV Tokyo Pochitama – Cuțu și Pisi. Îmi plăcea mult această emisiune, n-o ratam în nicio săptămână și o înregistram pe DVD. Am înregistrat-o și în acea zi de 21 noiembrie. M-am gândit că nici acel program n-o să-l mai pot vedea și m-am întristat puțin. L-am văzut de mai multe ori. Apoi aveam un DVD cu cele mai bune faze din Pochitama alese de mine și m-am uitat și la acela.

Era deja târziu, așa că am intrat în baie și apoi m-am dus să mă culc. Am strâns în ambele mâini talismanul și am spus: Chiro-cuță, iartă-mă! Dacă mă predau și eu, ca și tine, Chiro-cuță, voi fi ucis de către stat, dar cu siguranță voi renaște și apoi voi ucide și mai mulți balauri. Mă ierți? Promițându-i asta lui Chiro și cerându-i iertare, am adormit.

22 noiembrie 2008 a fost ultima mea zi în Shaba, lumea terestră de dincolo de închisoare. M-am trezit pe la prânz, i-am spus lui Chiro bună dimineața și imediat m-am uitat la televizor și pe net. Dar nu erau noi știri despre incidente. Când am terminat, m-am pregătit să trimit declarația mea la mass-media, dar între timp s-a făcut ora la care trebuia să mă duc să iau mașina. Am întrerupt și am ieșit din casă cu scrisoarea către părinții mei. Am mers cu bicicleta și am trecut pe la Poștă. Am trimis scrisoarea recomandată și urgentă. Am lăsat bicicleta la rent-á-car și m-am întors acasă cu mașina. Am pus imediat în ea lucrurile de care aveam nevoie: toate lucrurile pe care le folosisem la Yamaguchi, la Yoshiwara, cutiile pe care avusesem de gând să le folosesc la Soneda și la Yokoo, caietul cu planul incidentelor, o cutie cu mai multe arme, cărți de citit la închisoare, haine de purtat la închisoare, o pătură, niște dulciuri și băuturi energizante.

Am mers apoi la un magazin non-stop să le dau telefon părinților mei de la un public. Nu mai aveam telefon acasă, însă aveam în schimb multe carduri telefonice. Apoi m-am gândit că se auzea mai bine de la un public decât de la mobil. Dar nu a răspuns nimeni la telefon. Am lăsat să mai treacă timp până să mai sun din nou.

Am fost acasă, am luat trei CD-uri cu muzică și m-am dus cu mașina în parcarea unui supermarket apropiat. Am stat în mașină vreo două ore să ascult muzică și să mă relaxez. După ce trecuse de ora 18.00 am fost din nou să telefonez de la magazinul non-stop. A răspuns tata. Ca să nu-și dea seama de nimic, i-am spus cu voce calmă: V-am scris o scrisoare și v-am trimis-o astăzi. Va ajunge mâine pe la prânz. Puteți s-o citiți? Tata a răspuns: Bine. Am înțeles. Eu mi-am luat atunci la revedere și am închis. Era prima dată când vorbisem în ultimii zece ani.

M-am întors acasă și m-am pregătit din nou să trimit declarația la mass-media. Am terminat, dar n-am trimis-o imediat, căci voiam să o trimit de-abia cu puțin timp înainte de a ieși din casă. Asta a fost după ce m-am uitat la știrile de la televiziunea națională NHK. Am trimis-o apoi. Numai NHK mi-a dat eroare și n-am putut trimite acolo. În rest, totul a mers bine.

Am ieșit din casă și m-am îndreptat cu mașina către Prefectura metropolitană de Poliție. Când am intrat în Tokyo, am trecut pe la un magazin non-stop și am cumpărat pâine și orez umplut învelit în alge onigiri. Am mâncat în mașină împreună cu dulciurile și băuturile energizante pe care le adusesem de acasă. Mă gândeam că, atunci când aveau să mă aresteze, mă vor ancheta toată noaptea fără să-mi dea să mănânc sau chiar să beau. Trebuia să rezist. Am ascultat din nou muzică în mașină înainte să mă predau. Am ascultat albumele Hysteria și Pyromania ale lui Def Leppard și albumul care poartă numele formației al lui Queensryche.

După ce am mâncat și am ascultat muzică, m-am îndreptat imediat înspre Prefectură. Când am văzut din depărtare clădirea, am apucat volanul cu dreapta, iar cu stânga am strâns talismanul și i-am spus cățelului meu: Chiro-cuță, mă duc acum. Când am ajuns la Prefectură, i-am spus celui care păzea poarta: Am o problemă. Pot să intru? – Ce problemă? a spus el. Eu i-am răspuns: Eu l-am ucis pe fostul vice-ministru administrativ al Sănătății. Dar paznicul nu părea să înțeleagă ce zisesem, așa că a trebuit să repet de două-trei ori. În sfârșit, a înțeles și a spus Așteptați. S-a dus repede în clădire să cheme pe cineva. Imediat au apărut trei-patru polițiști. Unul dintre ei m-a întrebat dacă aveam probe. Atunci eu am răspuns că aveam cuțitul pe care-l folosisem la Yamaguchi și la Yoshiwara. Polițistul a spus Arată-l! Am coborât din mașină, am luat de pe scaunul din spate rucsacul cu cuțitul și i l-am dat. Polițistul a deschis rucsacul și a găsit cuțitul plin de sânge. A dat undeva telefon de pe mobil. La scurt timp au venit mulți polițiști și mașini ale Poliției. Unul dintre ei a spus: Scoate toate lucrurile din buzunare! Eu am scos portmoneul și ceasul și le-am pus pe capota unei mașini. Apoi altul a spus: Arată-mi permisul de conducere! Când i l-am dat, polițistul s-a uitat la el și a luat legătura telefonic cu cineva. Apoi, când a terminat, a spus: Ora 21.00 și nu mai știu câte minute, te arestez pentru port ilegal de arme. Sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit în Shaba. Mi-au pus cătușele, m-au urcat într-o mașină a Poliției și m-au dus la Poliția din cartierul Kojimachi.

Cele de mai sus le-am spus și la Poliție, și la Procuratură. Numai că nu am vorbit atât de amănunțit despre dialogul meu cu Chiro. După ce a analizat dovezile, și detectivul a zis că în tot ce am spus și am scris eu nu am mințit cu nimic. S-au scurs trei ani și jumătate de la incidente și eu am mai uitat. Toate cele de mai sus le-am verificat în procesul-verbal de după arestare.

Nu regret că sunt acum aici, la închisoare! Nu regret nici acum incidentele! Nu regret nici acum că m-am predat! Sunt aici acum pentru că eu am o misiune mai importantă decât propria mea viață. Eu sunt acum aici în numele dreptății. Anul acesta, pe 18 martie, am avut pentru a treia oară după ce am fost arestat visul cu Lordul Buddha Shakyamuni. Mă aflu într-un câmp de trestii susuki care cresc cât vezi cu ochii. Dintre nori, înveșmântat într-o lumină divină, cineva care seamănă cu Shakyamuni coboară și îmi spune astfel: Tu nu te-ai predat pentru a fi judecat. Tu te-ai predat pentru a judeca. Tu te-ai predat pentru a judeca administratorii de stat, statul și oamenii.

După ce am visat astfel, am avut revelația propriei mele misiuni.

Takeshi ne-a adus cu povestirea sa în punctul de unde am pornit, și anume de la preluarea de către mass-media a incidentelor considerate a fi la început crime ale sectei Aum. După 22 noiembrie, canalele de televiziune și ziarele au început să vuiască despre Chiro. Dar niciuncanal medianu i-a acordat lui Takeshi importanța cuvenită și nici măcar nu l-a tratat cu dreptate. Astfel, s-a scris despre el că tatăl lui l-ar fi dus pe Chiro la ecarisaj. S-a spus despre el că, deși a fost ucis Chiro, el, Takeshi Koizumi, a ucis pe cine nu trebuia. Dar noi știm că nu există om mai meticulos decât Takeshi și că în alegerea victimelor sale el a fost meticulos. Și mai ales nu s-a vorbit mai deloc despre animale. Este drept să ucizi un câine? Sau sute de mii? Dacă da, nu poți atunci să ucizi la fel de simplu un om? Nimeni în presa japoneză nu și-a pus această problemă. Această carte este scrisă pentru cei care cred că animalele sunt la fel de importante ca oamenii. Eu personal cred că poate ele sunt mai de preț, pentru că au marea calitate a inocenței. Toți cei pentru care am scris această carte nu cred că este just să dispui cum vrei de viața animalelor. Numai pentru că ele nu sunt la fel de puternice și de inteligente ca noi nu merită să fie ucise de oamenii fără milă și caracter. Aceia nu sunt oameni. Sunt monștri, balauri, cum îi numește Takeshi. Takeshi este poate un criminal, dar criminali ca el sunt necesari. El este un justițiar, în felul lui un erou. El știe că noi îi creștem pe Shiba și pe Sultan, dar știe că, în același timp, ei ne cresc pe noi. De când îi avem, Haruya și cu mine simțim că am evoluat, că suntem niște oameni puțin mai buni decât înainte. De când nu mai mănânc carne sau produse animale respectul de mine însămi a crescut. Mă simt mult mai bine decât înainte și nu știu ce am păzit până acum mai bine de un an, când încă băgam în mine hamburgeri și aveam 78 de kilograme. Am ajuns acum la 50 și știu că silueta mea este datorată dragostei mele pentru animale. La puțin timp după ce am renunțat să mai mănânc produse animale am avut și eu un vis. Se făcea că eram printre multe animale: vaci, porci, oi. Nu știu ce făceam acolo. Nu făceam nimic, dar mă simțeam infinit de bine. Era un loc cald și blând.

Dar să revenim la Takeshi…

13

De aproape patru ani, Takeshi își petrece viața într-o celulă minusculă, așteptând să fie executat. A fost mai întâi la închisoarea prefecturii Saitama și, după ce a fost condamnat la moarte de tribunalul regional Saitama, a fost mutat la închisoarea națională din Tokyo, acolo unde sunt duși toți condamnații la moarte. Este o închisoare impecabil de curată, ca tot ce este japonez, dar Takeshi nu are în celula sa nici măcar un pat, ci numai o saltea, tot în stil japonez. Este foarte frig iarna – aerul condiționat este fixat la numai 15 grade – și este foarte cald vara, aerul condiționat nefuncționând deloc. Singurul lucru mai bun pare să fie masa despre care Takeshi mi-a spus că este foarte gustoasă având în vedere locul. Numai că la un moment dat, nefiind de acord cu sistemul închisorii, Takeshi a făcut greva foamei. Ajunsese atât de slab, încât nu-l mai recunoșteam. A renunțat apoi și și-a mai revenit.

Se poate oare spune că această țară care măcelărește zilnic animalele de companie este pașnică? Această țară nemiloasă care măcelărește până și puii de câini și de pisici este oare fericită? Este oare bine dacă continuăm această practică extrem de absurdă și doar noi avem o viață bogată și convenabilă? Dacă v-ar întreba nepoții voștri de ce această țară ucide cățeii și pisicuțele fără vină, ce ați răspunde? O să vă faceți că nu știți? Va merge oare să mințiți că țara nu face acest lucru? Sau veți răspunde că n-ai ce-i face? Mai mult, dacă sunteți întrebați: Bunicule, bunico, de ce nu oprești această crimă abominabilă, de ce nu poți să o oprești? Ce ai făcut ca să o oprești? – ce o să răspundeți voi?

În această țară în care, prin egoismul uman, într-un mod homocentrist, absurd, barbar, se ucid fără întrerupere ființele fără vină și fără putere, ca și cum puterea ar ține loc de drept, nu există justiție. (…)

Administratorii de stat ca voi, cu inima plină de egocentrismul uman, care nu pot judeca decât la rece, nu mă pot înțelege.

Dacă extratereștrii care ar avea o putere mult mai mare decât rasa umană ar pune stăpânire pe această planetă și dacă ei le-ar face oamenilor ceea ce aceștia au făcut ființelor nevinovate și fără putere, atunci oamenii n-ar avea nimic just de replicat. Nu le-ar putea spune extratereștrilor că greșesc din punct de vedere moral sau că sunt răi. Pe planeta aceasta, față de toate ființele vii, oamenii sunt răi și feroce. (…)

În ultimul rând, întreb și tot întreb: de ce este viața divină? De ce numai viața omului este divină? De ce oamenii care fură în mod egoist și fără sens viața divină a ființelor fără vină și putere sunt iertați? Fie ca toți balaurii de pe planeta albastră și frumoasă să dispară în totalitate fie și cu o secundă mai repede, pentru ca animalele și oamenii să trăiască împreună, în armonie.

Când Takeshi ne trimitea copia după Motivația sa de Apel, era la vremea Crăciunului și a Anului nou, perioadă tristă la închisoare, de veselie în Shaba. Ca întotdeauna, Shiba și Sultan își primiseră cadourile de Crăciun și făcusem multe fotografii, pe care le pusesem într-un album, a cărui copie o trimisesem lui Takeshi. Erau aproape patru ani de când Shiba și Sultan erau împreună cu noi. Mai ales în privința lui Shiba, Haruya și cu mine aveam o satisfacție deosebită. Ori de câte ori îl priveam ne aminteam cât de jigărit era când îl întâlnisem pentru prima dată pe când era maidanez și cum tremura din toate încheieturile la ecarisaj și cum era să moară. Dar reușisem să-l salvăm și Shiba devenise câinele fericit de acum, cu un guleraș de grăsime în jurul gâtului. Din păcate, medicii ne spuseră că Shiba este cam bătrân – vreo zece ani. Noi am fi vrut să aibă cât mai puțin, dar și așa sperăm să petrecem mult, mult timp împreună. Iar dacă totul merge bine, Sultan are toate șansele să ne îngroape. Am și făcut un testament în privința lui și și a lui Shiba, în cazul în care ne îngroapă și el. Cât despre Takeshi, deși el luptă în continuare, întocmai câinelui său, așteaptă să fie ucis de statul japonez. În Japonia, chiar dacă un deținut este condamnat la moarte, pot trece foarte mulți ani până când să fie executat. Dar Takeshi se teme că, deoarece el a ucis un înalt funcționar de stat, odată ce va fi condamnat la moarte și de Curtea Supremă, execuția lui nu se va lăsa mult așteptată. Haruya și cu mine nu vrem să se producă această execuție, căci așa ceva ar lăsa un gol imens în sufletul nostru dar, deși eu cred că, măcar puțin, el se teme, Takeshi spune că este pregătit.

Eu nu sunt trist. Chiar dacă sunt ucis, voi renaște cu siguranță. Eu cred că execuția mea este numai un eveniment în cadrul procesului de evoluție a mea în următorul stadiu. Când spun acest lucru, pot fi luat în derâdere pentru faptul că ar fi o simplă halucinație absurdă, dar, dacă cunoști bine fizica contemporană, știi că universul în care trăim este de fapt un loc magic și straniu. Deci, de ce voi renaște? Deocamdată nu pot nici eu să explic teoretic, dar cred că existența fiecăruia dintre noi, existența fiecărei molecule, existența fiecărui atom, existența fiecărui cuarc și lepton este deja înregistrată într-un loc ceva mai vast decât propriul nostru univers, într-un ocean numit dimensiune, care se întinde la infinit și în care plutește universul nostru. De aceea, dacă acest lucru înregistrat este downloadat în universul în care trăim, eu voi renaște.

Maebashi, Japonia

31 mai 2012